239. Viata nu e o insiruire de evenimente

Viața nu e o înșiruire de evenimente, ci RELAȚIE. Relație cu Viața Care este Dumnezeu, direct și prin toate darurile Lui. Și relații cu toți cei vii și cu toate darurile lor. (MS)

205. Cât de importantă este comunicarea dintre copil și părinte?

În Biserică, relația dintre mamă și copil este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul  Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârșire, în funcție de putință și bunăvoința fiecăruia. Pentru că și mama dă efectiv din viața sa copilului.

Ea se dă pe sine ca hrană pentru menținerea în viață și creștere. Mai întâi, în pântece, își dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naștere, oferă laptele produs în sânul vieții sale. Iar după înțărcare își dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una și această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relația lor se poate destrăma, omenește vorbind. Nimeni nu va mai despărți în sângele și moștenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creștină, comunicarea dintre copil și părinți este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primește fiecare energiile necreate, dumnezeiești,
care vindecă neputințele omenești generatoare de traume și de nefericire.

Grija și oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmărește să îl scoată pe om din relațiile bazate pe reciprocitate și administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoționale și de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învățarea necesară supraviețuirii. Harul îl face pe om liber și capabil să iubească în mod conștient și jertfelnic. (MS)

203. Nu putem creste în relatia cu Dumnezeu dacă rămânem singuri

Vine o vreme în care nu mai putem crește în relația noastră cu mila lui Dumnezeu dacă rămânem singuri.

• Un prim fel de a nu fi singuri dobândim atunci când ne străduim să-l iubim pe aproapele cerând har și înțelegere de la Domnul, mereu și mereu, pentru răbdare și respectând-i ritmul și chiar împotrivirile care vin din neputința firii parazitate de tiparele supraviețuirii fără Dumnezeu. Și, pe această treaptă, nu rămânem singuri nici când întrerupem legătura directă cu cel ce nu mai vrea să meargă mai departe cu noi pentru că rămâne o legătură prin rugăciune ce nu mai poate fi ruptă, chiar dacă nu mai aduce roade văzute. Și acestea sunt relații de iubire în Hristos dacă le hrănim cu rugăciune, iertare și binecuvântare.
• Un al doilea fel de a nu fi singuri, accesibil chiar și micimii noastre duhovnicești, este cel pe care-l mărturisești acum și tu și care e doar lucrarea harului în noi de îndată ce ne îndurăm ca în orice așteptare să-L așteptăm doar pe Domnul!

Și El vine! (MS)

Slavă, Ție, Doamne, Cel ce ești și Cel ce vii!

147. Un fel de a fi care schimbă relatiile dacă nu uităm de El

Când conștientizezi pentru prima oară că nu ești doar „eu”, ci și „tu” pentru celălalt eu, totul se schimbă! Dar la început amețești cumva. Din relațiile care erau centrate pe „eu” nu mai rămâne mare lucru, deși cădem mereu și mereu și în forme mereu mai subtile de ego-ism!
Tu, Cr. a mea, nu ești eu, ci tu, dar eu sunt, în clipa asta, tu-ul tău. Eu simt, știu cine vorbește cu mine și „dispar” puțin ca eu și mă simt tu-ul cu care vorbești tu, pe care îl cauți tu, de care te bucuri, sau care te doare... Eu sunt aceea... Nu sunt așa cum mă vezi tu, dar sunt acel tu pe care tu pui determinațiile respective și eu vreau să port acea povară cu drag și răbdare, chiar și când îmi pierd răbdarea, dar vreau și accept și te primesc în sufletul meu ca tu și ca eu al tău...
Nu e un joc de cuvinte, ci un fel de a fi care schimbă relațiile dacă nu uităm de El, Cel ce ne iubește până a deveni și Tu și El pentru fiecare dintre noi! (MS)

142. Părinţi, copii şi logica iubirii

Maica Siluana, 5 aprilie 2012

134. Bucuria si durerea sunt chiar viata si chemări la mereu mai multă viată

E vital pentru noi să nu alegem magia credinței și a relației cu Dumnezeu, ci Viața pe care ne-o dă El!
Dumnezeu vrea să Se ofere pe Sine și iubirea Lui, și nu doar bunurile Sale. 
De multe ori cei de lângă noi ne oferă ce oferim noi și așa descoperim că nu asta căutăm.
Dacă învățăm să ne oferim pe noi înșine și nu ce avem sau facem, nu vom mai aștepta nimic „la schimb”, ci vom trăi bucuria sau durerea de a fi cu cel căruia ne dăruim, în funcție de calitatea prezenței acestuia. Iar bucuria și durerea sunt chiar viața și chemări la mereu mai multă viață. Acesta e „paharul” despre care vorbeşte părintele Kraiopoulos. Când îl bem dând salvă lui Dumnezeu El transformă conținutul acestui pahar în Viața Care este El și totul se schimbă, pentru că tot ce ne aparține și ni se întâmplă devine „potir” al întâlnirii!  (MS)

51. Relatiile dintre noi suntem chiar noi!

A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaștem din experiență numai existența individuală, firea pare și e simțită ca fiind sfâșiată în porții inegale de care ne „ținem cu dinții” și pentru care ne luptăm fără milă și fără scrupule cu oricine ne amenință „confortul” psihologic din ea, adică rația de plăcere care să ne dea o motivație pentru a fi, în ciuda suferinței care ne strivește. Ca să trecem de la existența individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potență, la cea în act, avem nevoie să ne naștem din nou, din Duh și Adevăr, (ceea ce am și făcut în Botez și Mirungere) și să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creștem în El până la vârsta omului desăvârșit, a Omului Hristos!
Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării și binecuvântării, facem primii pași dincolo de granițele individuale și descoperim cu uimire că relațiile dintre noi suntem chiar noi și că alegând noi să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă și relațiile. Apoi urmează descoperirea că viața celuilalt este viața mea! Și că a cere binecuvântarea lui înseamnă a cere și a primi binecuvântarea vieții mele! (MS)