221. Îndreptarea firii o lucrează Dumnezeu fără participarea vointei omului

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7, ??), este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu că unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci că unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.

Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.

Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață! (MS)

172. Serile Talpalari despre mosteniri

Spicuiri din conferinţă

• moştenirea - avere, bogăţie a părinţilor lăsată nouă în scopul de a o folosi pentru viaţa noastră
• până la moartea părinţilor nu ştim ce moştenire avem, de aceea avem nevoie, să ne trezim, să ne deschidem testamentul şi să conştientizăm ce moşteniri avem
• avem două moşteniri: 

1. una dumnezeiască - Chipul lui Dumnezeu din noi

Chipul lui Dumnezeu din noi nu ne lasă să fim fericiţi în starea de dobitoc; avem o anume nelinişte. Diavolul vrea ca noi să ne facem de lucru, să trăim intens (ne îndrăgostim de cine nu trebuie etc.)

Chipul lui Dumnezeu din noi strigă "asta e viaţă?"

Dumnezeu îi oferă omului har să se facă fiu, dacă vrem şi Îi facem loc. Acest har nu-l mai avea omul căzut din rai.

Tot ce doreşte omul e de la Chip, de la dorul de a stăpâni lumea pe care i-a dat-o Dumnezeu încă de la început.

După Botez ne conectăm la Dumnezeu şi primim moştenirea dumnezeiască, pe Sine, cu ale Sale. Dumnezeu vine cu ale Sale în ale mele şi lucrează.

Există mai multe "conturi" în care "se depune" Harul, Sf Duh Care lucrează în noi: dragostea, pacea, răbdarea, îndelungă răbdarea, credinţa, înfrânarea...

2. una de la lume - de la părinţi, strămoşească şi de la lume - de multe ori primim o moştenire de la părinţi şi-L acuzăm pe Dumnezeu pentru ea.

1.  moştenirea de la părinţi: însuşiri fizice şi de temperament (caracterul ni-l formăm noi). Această moştenire e scrisă în subconştient, mai ales până învăţăm să vorbim, apoi devine conştientă.
2. moştenirea de la strămoşi e scrisă în adâncul nostru, în inconştient
3. moştenirea de la lume - contextul socio-cultural: şcoala, cultura, cataclisme, războaie pe care îl înmagazinează părinţii noştri - e mai uşoară, se poate renunţa mai uşor la ea, are rădăcini în subconştient (ex. tensiuni interetnice): e grefată pe o moştenire care are traumele ei.

***

• Noi ne schimbăm, dar frica rămâne şi ne guvernează viaţa. Avem nevoie să hotărâm că "ne-am făcut mari", să ne deschidem testamentele şi să facem ce vrem cu averea.
• Moştenirea e ceva, dar eu sunt cineva: eu o administrez. Şi totuşi, dacă fac "ce-mi vine" cu ea, nu sunt stăpân, ci sunt stăpânit de ea. 
• Atunci când am un comportament reactiv, e nevoie să mă întreb: "ce anume m-a împins să dac asta?" Întrebându-mă, voi descoperi că acea reacţie face parte din moştenire şi să-i spun NU. Să nu mă sperii că "mi-a venit" deoarece moştenirea e înscrisă în celulele mele şi când nu mai sunt atent, voi merge pe acea cale. Retragerea Harului e ca să lucrez liber. Chemarea e să nu mă mai încred în ce simt, ci să cred că sunt chemat să trăiesc chiar dacă nu simt. Dumnezeu ne atrage, nu ne târăşte. Eu fac paşi către el. Eu pot face invers de cum simt! Calea e strâmtă, dar merită! Ne jupuim de vii până se şterge moştenirea din simţire.
• Trauma se transmite şi e scrisă în mine, eu trebuie s-o aduc la Hristos. Durerea jelită se termină, nu se mai transmite. 
• Cu Dumnezeu, pot să refuz păcatele care vin din moştenire. 
• Când ies din păcat (din robie), să iau cu mine în "Israel" şi vasele de aur (competenţe, calităţi) pe care le-am dobândit pe vremea când eram rob, să le folosesc pentru bucurie. Până atunci, ele erau folosite doar de faraon.
• Nu avem niciun merit pentru moştenirea noastră, dar nici vină. Avem însă responsabilitate. Să ne mutăm deci gândul de la vină spre responsabilitate şi viaţa noastră se va schimba, ne vom sfinţi
• Ce am trăit e viziunea noastră. Trăind responsabil, acceptând, vom vedea şi alte aspecte ale persoanei.
• în iad merg diavolii şi păcatele... şi cei care nu se pot lăsa de ele

***

• Lepădarea de părinţi este o desprindere psihică, pentru a-i putea iubi în Hristos. Iubirea sufletească e în dauna persoanei umane, e un ataşament bolnăvicios.
• La iniţiativa omului se creează un om nou. Dumnezeu îmi dă puterea ca în ciuda moştenirilor să devin sfânt. Este doar dureros că am moştenirea asta, nu nedrept. Dumnezeu nu desfiinţează legea, ci-i dă omului putere să iasă din ea.
• Ne identificăm cu rolurile pentru o vreme - acesta e omul sufletesc (ce are, ce pare), cu conţinuturile afective sau trupesc (ce simţim) deoarece încă nu am devenit Persoană. Ne identificăm astfel doar cu firea creată, încă nu suntem divino-umani. Ca Persoană, primesc Harul să devin divino-uman. Omul se naşte ca Persoană în potenţă, dar creşte ca individ: el spune "aceasta e viaţa mea, povestea mea", dar nu Eu. Ca individ, trăieşte atracţia pentru plăcere şi repulsia faţă de durere. Atunci când ajunge la fundul sacului, tehnicile de supravieţuire - de a dobândi plăcerea - nu mai funcţionează. El ştie că "asta e minciună". Plăcerea se înscrie în firea mea şi creează substanţe - astfel, voi trăi sevrajul în absenţa acelei plăceri.
• Fericit omul care se opreşte cât plăcerea este încă o ispită

***

Despre durere

• Durerea ca plăcere este masochism: ştiu că mă voi simţi rău, dar tot fac acel lucru
• Durerea ca şi Cruce - este poartă către Dumnezeu. 
• Orice durere poate fi folosită ca naştere la o realitate de care fug, la întâlnirea cu Dumnezeu. Avem nevoie să dăm slavă lui Dumnezeu în durere, chiar şi doar mental, verbal, fără simţire. Acesta este banul văduvei şi aceasta este portiţa prin care mă nasc.

***

• Cum ne vom privi viaţa în oglinda lui Dumnezeu? În memoria lui Dumnezeu toate sunt păstrate cu dragoste
• inteligenţa noastră de indivizi se centrează pe descoperirea paiului din ochiul celuilalt
• vindecarea depinde de hărnicia mea, de consecinţele schimbării asupra mea

Cum lucrăm?

• rugăciune
• despărţire (psihologică) de cei care mi-au dat moştenirea (Doamne, ajută-mă să mă despart)
• să ne trezim, conştientizând moştenirea
• să-L ducem pe Domnul în cămările sufletului, în toate - judecata este arătarea realităţii
• să cred că tot ce îngăduie Dumnezeu e spre binele meu, îmi e de folos (de folos e diferit de plăcere)
• răbdare activă, lucrătoare - eu vin cu disponibilitatea mea, Dumnezeu vine cu răbdarea; nu pot răbda dacă nu accept
• iertarea
• rugăciune pentru cei adormiţi şi pentru vrăjmaşi
• Sf. Taine
• binecuvântarea
• împlinirea poruncilor
• iubirea de sine sănătoasă: neidentificarea cu moştenirea

108. Nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi

Domnul nu mai este fizic printre noi, dar este fizic în noi! Harul nu vine din afară, ci dinăuntru şi e dus acolo înăuntrul nostru de Sfânta noastră Biserică prin Sfintele ei Taine. Rugăciunea noastră nu este altceva decât o permanentă conectare la această Putere înăuntrul nostru, de care suntem, de multe ori, departe sau chiar străini. Da, puterea e în noi şi ea este Împărăţia Domnului, Care ne-a dăruit Duhul Sfânt ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne înveţe toate!

Nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi. El, Domnul, ne-a cerut înainte să se ducă "de-a dreapta Tatălui", să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri străine şi să-i recunoaştem pe cei trimişi de El după roade. Roadele martorilor Lui sunt roadele Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, răbdarea... Şi aceste roade ajung la noi prin mărturia lor vie, care este prezenţa lor. Trupul lor devine pentru noi icoană, comportamentul lor devine pentru noi model şi persoana lor devine pentru noi dovada vie că Da! Se poate! Fără sfinţi nu am avea nici o dovadă palpabilă despre lucrarea Darului lui Dumnezeu.

Iar noi, cei vii, cei din aceste vremuri chinuite, suntem martorii credinţei în El şi în lucrarea Lui cu Domnul! Suntem cu adevărat cu toţii bolnavi, dar suntem în Spitalul Sfânt, care este Biserica, şi ne ajutăm unii pe alţii, după sfânta rânduială lăsată de Domnul şi ţinută de Duhul Sfânt. Şi, cu adevărat, cine nu îndrăzneşte să creadă în vindecare în aceste condiţii, este martorul libertăţii de a refuza Darul lui Dumnezeu! Nu biruim, pentru că nu ne lipim de Biruitorul nostru şi nu ascultăm de poruncile Lui. Mereu spun: este păcat împotriva Duhului Sfânt să crezi şi să spui că tu, oricine ai fi, "ăsta eşti şi altul mama nu mai face". Adevărat, că mama nu mai face altul în locul meu, şi nici nu mă poate schimba după dorul inimii mele, dar eu nu sunt numai fiul, numai fiica mamei mele. Ci şi a lui Dumnezeu şi a Bisericii! El, Dumnezeu, mă naşte de Sus, îmi dă Viaţa Lui, mă creşte şi mă hrăneşte, tocmai ca să nu rămân ceea ce au făcut cum au putut, părinţi mei! De multe ori, din iubire bolnavă faţă de părinţii noştri, ducem mai departe un fel de a fi care ne distruge viaţa şi bucuria de a fi vii. Avem nevoie să îndrăznim să ascultăm porunca Domnului de a ne lepăda de ei ca să devenim fii ai Lui. Această lepădare ne va aşeza într-o iubire adevărată şi faţă de părinţii noşti pământeşti. Altfel, vom rămâne robii unor scenarii triste de viaţă pe care le vom preda, ca pe un blestem, şi urmaşilor noştri. Fiilor care vin după noi! (MS)