264. Iertarea, bunăvoința de a ierta ne deschid inima către mila lui Dumnezeu

Lucrarea în timpul săptămânii înseamnă rugăciune pentru cele descoperite și practicarea rugăciunii și a binecuvântării cât mai des posibil.
Comportamentele care te-au rănit și cu care tu te-ai rănit și ai rănit și pe ceilalți sunt de cele mai multe ori neintenționate. În orice caz, imposibil de controlat cu voința. De fiecare dată credem că dacă ne-am controla mai mult am reuși să evităm răul, dar nu-i adevărat. Mintea conștientă și voința noastră nu au puterea să controleze aceste porniri care vin din adâncul rănit al inimii. Iertarea, bunăvoința de a ierta ne deschid inima către mila lui Dumnezeu, iar rugăciunea deasă și conștientă ne aduce harul vindecător, care pătrunde în acea beznă a adâncului și ne luminează, ne vindecă. Vindecându-se acel adânc, cele de deasupra, adică cuvintele și comportamentul se schimbă și ele. (MS)

189. Viata ca binecuvântare este adevărata noastră viată

Făcând din sesiunea a şaptea un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe. Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă! Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu? Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS)

151. La durere vrem să plecăm undeva departe...

... undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât "câmpii" pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea...
Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine...
Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: "Căutaţi mai întâi Împărăţia"! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El "răutatea zilei"! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa "adăugării acelor toate" dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările! (MS)

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

137. Învată să-ti iubesti copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărătie!

Domnul, venit în tine întreg, viu, înviat, îți dă putere să te confrunți acum cu durerea copilului din tine. Ai nevoie să faci din durerea lui, durerea ta. Atunci, tu, o parte a ta, cea care a devenit „egoul” tău, te-ai disociat de tine cea care erai. N-ai știut și nu ai putut face față durerilor de copil altfel decât încercând să faci pe placul celor de care aveai nevoie ca să te simți cât de cât în siguranță. Ai învățat să-ți ascunzi durerile și nevoile și ai continuat să o faci și când nu aveai nevoie de asta. Așa ai ajuns să te urăști și să te disprețuiești. Acum înveți să te iubești cu mila lui Dumnezeu. Numai așa vei ajunge să faci primul pas în iubirea poruncită de Domnul: să iubești pe aproapele cum te iubești pe tine. Acum înveți să te iubești în El! De aceea aceste atacuri sunt mai violente după ce te împărtășești. Și vezi și tu cum afli cea mai bună cale să faci față! Când alegi să spui „Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, facă-Se voia Ta!” e Duhul Sfânt Care te învață și numai Domnul îți dă putere să trăiești această durere neinclusă în viața ta.
Curaj, Suflet drag! Asta e Calea. Fă tot ce descoperi acum că te întregește. Învață să-ți iubești copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărăție! Primește toate și arată-le Domnului! Sesiunea 8 te va învăța mai multe. (MS)

136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui

Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!

Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!

Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!

Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!

Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!

123. Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm

Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi. 
Când „luptăm pentru dreptatea noastră” necazurile se înmulțesc și viața devine un adevărat iad. Când binecuvântăm, cedăm din dragoste și cu rugăciune și învățăm să iertăm și să cerem ajutor de la Domnul, totul se schimbă.
Să nu ne întristăm când încă mai cădem în capcana „enervărilor” pentru că ele au trasee bătătorite în creierul nostru. Important este să respirăm calm atunci și să arătăm Domnului starea, și Domnul ne va da înțelepciune. Omul înțelept recunoaște că a greșit când greșește, cere iertare, se răzgândește dacă e convins că nu are dreptate, spune că nu știe când nu știe un lucru și se bucură să învețe de la oricine oricând. (MS)

120. Când esti cu El, totul e bucurie, chiar si când te doare sau te întristează ceva

În general, eu nu fac niciun efort ca să pot ceea ce nu pot, ci Îi arăt Domnului neputinţa mea şi Îl rog să mă întărească să fac voia Lui! 

Rânduiala vieţii noastre îmi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi mă străduiesc să-I cer mereu putere să o împlinesc. 

Atunci când uit, sau doresc ce nu mi-ar fi de folos pe Cale, Îi arăt Domnului toate şi iarăşi cer putere să biruiască în mine dorinţele ziditoare. 

Mă întreb care din cele pe care le fac slujesc scopului meu, acela de a fi fericită cu Domnul, şi pe acelea le fac, iar pe celelalte le jertfesc, le răstignesc! 

La început e mai greu, dar apoi e foarte simplu. Nu mai trebuie să faci cine ştie ce efort să nu te uiţi la TV dacă ai făcut efortul să nu ai televizor, de exemplu! Pentru noi, acel Nu e Nu şi gata! 

Vrăjmaşul încearcă alte ispite. Dar noi mereu şi mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne înarmăm împotriva ispitelor prin efortul de a fi mereu cu Domnul!

Asta e tactica noastră de luptă: să fim cu Domnul! Atunci ştim şi avem încredere că El luptă şi ne învaţă toate. Fără El nu putem face nimic!

Osteneala zilei, fie fizică, fie altfel, e o binecuvântate când tot ce faci e de dragul Domnului şi al poruncilor Sale! Când eşti cu El, totul e bucurie, chiar şi când te doare sau te întristează ceva. Dar această stare e greu de realizat. Primii paşi pe Cale sunt destul de dureroşi, pentru că egoismul e foarte puternic şi mândria şi voia proprie...

Dar cine ştie ce voieşte, nu se sperie de greutate! (MS)

118. Noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, si din această cauză nu avem milă...

Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar o persoană care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi:

• ce ai greşit tu;
 

• ce neputinţă are celălalt;

• cât e de bolnav sufleteşte;

• ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie
. 

Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el. Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face nici să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă... (MS)

55. Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! 

Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. 

Ce să răstignim? 

Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! 

Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. 

Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!

Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! 

Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. 

Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. 

Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El! (MS)

54. Daca vei "citi" cele ce se petrec in viata ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi dupa legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe.

Omul vechi e robit egoului său, sinelui său existenţial, care s-a format în lupta dureroasă cu lumea şi cu viaţa trăită fără Dumnezeu. El, egoul, şi-a format un stil de a fi în lume, care se bazează pe deprinderi, apucături, scheme, sau cum vrem să le numim, întrupate, scrise în memoria noastră afectivă inconştientă, în creierul nostru, de unde ne comandă ce şi cum să facem ca să nu "ne lăsăm" şi să obţinem ceea ce dorim. El e obsedat de dorinţele şi drepturile lui şi caută pe orice cale: violenţă, manipulare, linguşire, viclenie, minciună, patetism etc., să-şi împlinească nevoia de a fi iubit şi preţuit de cei "dragi"! Şi, cu cât e mai "ingenios", cu atât e mai dezamăgit. Orice ar face, iese prost. Şi mereu la fel. De ce? Pentru că aceste scheme de atitudine şi comportament în faţa evenimentului dureros sunt construite pe privirea mecanică a realităţii. Realitatea este, pentru ego, o înlănţuire de cauze şi efecte. Dorinţa subiectivă a omului de a ieşi din legea blestemului înscris în legea cauzalităţii, se loveşte de zidul realităţii nemiloase!
Lumea, privită fără Dumnezeu, fără Prezenţa Lui lucrătoare acum şi aici, rămâne pentru om o înlănţuire de obiecte legate între ele prin legile creaţiei, pe care le consideră "obiective", adică între obiecte şi cu totul independente de voia subiectivă a Creatorului sau a destinatarului credinţei. Omul căzut nu pricepe şi nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o ca pe un mesaj către om şi ca pe un ospăţ la care nu doar îl invită pe om, ci se şi dăruieşte pe Sine ca mâncare şi băutură dătătoare de viaţă. Mai întâi Se dăruieşte ca gând, ca prezenţă iubitoare plasticizată în cele făcute bune foarte pentru iubiţii Săi fii, oamenii, ca apoi, în vremurile de pe urmă, să Se dăruiască întreg în Trupul şi Sângele Fiului făcut Om pentru ca noi să avem Viaţă în noi. Belşug de Viaţă!
Când tu sau eu, sau oricare omuleţ însetat de Bucurie şi iubire - acceptăm realitatea "aşa cum este", ne eliberăm, de fapt, de "citirea" ei după schemele "scrise", întrupate, în creierul nostru ascuns şi nespus voinţei libere. În aceste momente, lipsiţi de orice "sprijin" din trecut, vulnerabili, dar vii, strigăm la Domnul şi binecuvântăm, în ciuda oricărei "dovezi" exterioare. 
Tu te-ai ancorat în credinţa cea dinlăuntru şi în nădejdea în cele ce nu se văd, dar sunt făgăduite de Domnul. Dacă vei "citi" cele ce se petrec în viaţa ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi după legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe. 
Nu te strădui să înţelegi acum, ar fi ca atunci când cineva ar dori să înţeleagă ce spune cel din faţa lui după primele două cuvinte din discursul care ar trebui să dureze cinci minute! Când binecuvântezi, evenimentul dureros încetează să mai fie, efectiv, doar efectul unor cauze din trecut, devenind ocazia unui viitor cu Domnul! Dumnezeu vine şi lucrează în evenimentul tău împreună cu tine, şi rezultatul îl vei vedea în viitor, nu în trecut. Acum, în prezent e nevoie doar să-L chemi şi să binecuvântezi toate, ca să vină Duhul Său Cel Sfânt să sfinţească tot ce numeşti tu!
Dacă omul la necaz întreabă "De ce mi se întâmplă mie asta?", nu va putea obţine un răspuns decât de la trecutul său, pe care îl poate "citi" orice duh căzut şi-l poate "sufla" oricărui "ghicitor amator"! Întrebarea pe care şi-o pune omul nou este: "Doamne, pentru ce îngădui Tu acest lucru? Ce vrei să-mi spui? Ce ceri de la mine?". Şi vom afla că nu cere decât să-L primim ca Domn şi Dumnezeu al nostru, ca să lucreze cu noi la răspunsul pe care noi înşine îl vom da în viitor. Răspunsul Lui e profetic, are rădăcină în viitor, în făgăduinţele pe care ni le-a făcut! (MS)

52. Omul a fost adus la existenta ca sa se bucure de iubire, sa iubească si sa fie iubit

Dumnezeu ne dă iubirea Lui, iubindu-ne și dându-ne putere să iubim și noi, să-L iubim pe El și pe aproapele nostru. 
Iubirea nu este un sentiment, adică o putere a firii noastre, ci o putere încredințată persoanei noastre de către Dumnezeu. Cu această putere, care e a mea ca subiect și nu ca fire, eu pot să vreau sau să nu vreau să mă comport iubitor.
Dacă noi, ca persoane, suntem bolnavi și viețuim la nivelul de individ, comportamentul nostru e dictat doar de impulsurile firii prelucrate rațional doar în măsura în care slujim firea căzută: să ne fie nouă bine, adică plăcut. Acest fel de a fi și de a trăi ne produce suferință, pentru că în adânc, chipul lui Dumnezeu din noi suspină după condiția de fiu al lui Dumnezeu, după iubirea scrisă ca potență în noi și făgăduită prin creație nouă… Asta ne împinge mereu să facem gesturi care să semene cu ceea ce știm că înseamnă iubire, dar nu este iubire, pentru că mobilul e tot egoist...
Câtă vreme vom rămâne la stadiul acesta de existență individuală, în care suntem „numai trupuri”, orice lucrare a binelui va fi bolnavă, orientată spre „binele” egoist. 
Iar prin iubire vom înțelege doar acele sentimente de atracție sau atașare (de fapt, dependență), însoțite fie de folosirea celuilalt ca obiect al nevoilor noastre egoiste, fie ca subiect care să ne confirme că suntem importanți și valoroși…
Vindecarea ne-o aduce Domnul prin Jertfa Lui, care ne dă puterea, dacă vrem, să iubim cu iubirea Lui, cu El, în El, prin El! (MS)

51. Relatiile dintre noi suntem chiar noi!

A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaștem din experiență numai existența individuală, firea pare și e simțită ca fiind sfâșiată în porții inegale de care ne „ținem cu dinții” și pentru care ne luptăm fără milă și fără scrupule cu oricine ne amenință „confortul” psihologic din ea, adică rația de plăcere care să ne dea o motivație pentru a fi, în ciuda suferinței care ne strivește. Ca să trecem de la existența individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potență, la cea în act, avem nevoie să ne naștem din nou, din Duh și Adevăr, (ceea ce am și făcut în Botez și Mirungere) și să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creștem în El până la vârsta omului desăvârșit, a Omului Hristos!
Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării și binecuvântării, facem primii pași dincolo de granițele individuale și descoperim cu uimire că relațiile dintre noi suntem chiar noi și că alegând noi să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă și relațiile. Apoi urmează descoperirea că viața celuilalt este viața mea! Și că a cere binecuvântarea lui înseamnă a cere și a primi binecuvântarea vieții mele! (MS)

45. Cand devenim vase ale Duhului Sfant, suntem la cea mai deplina si fericita dimensiune a lui a fi

Nu uita că în tine sunt toată frumuseţea şi tot binele după care tânjeşti şi ele nu aşteaptă decât să fie trezite la viaţă de Dumnezeul Cel Viu şi să se dăruiască celor din jur ca ceva cu totul şi cu totul personal şi original. Fiecare suntem unici. Nu, nu imităm pe nimeni când suntem în rugăciune, ci numai în păcat. Păcatul născut din frică ne face să fim ca "toată lumea", să fim "în rând cu lumea" ca să nu fim marginalizaţi şi respinşi. Atunci ne îmbrăcăm, vorbim, gândim, ne hrănim "ca toată lumea" şi murim la fel!
Rugăciunea sfinţeşte omul în întregime şi toate ale lui devin divino-umane! Iar dorul inimii noastre este să fim ca Dumnezeu, adică să fim dumnezei după har. Acum înţelegi de ce te rog mereu să binecuvântezi?
Binecuvântarea lui Dumnezeu în tot locul şi în toată vremea e cea mai curată rugăciune, şi când facem asta patimile nostre slăbesc şi mor! Asta este asceza creştină: o formă concretă, vie de binecuvântare a lui Dumnezeu în cele mai concrete şi mărunte gesturi ale vieţii, pentru a face loc lui Dumnezeu în noi! Când devenim vase ale Duhului Sfânt, suntem tot noi, dar la cea mai deplină şi fericită dimensiune a lui a fi. Şi atunci îţi poţi băga creionul în gura şi să rozi puţin din el pentru că nu-ţi vine un răspuns la mate, dar va fi altfel! Sub trecătoarea frică de examen, vei simţi pâlpâirea limpede şi statornică a lumii sensului vieţii tale pe acest pământ! Atunci vei dori să iei examenele pentru că aşa vei avea o pregătire care te va ajuta să dai slavă lui Dumnezeu şi să slujeşti pe aproapele tău. Atunci vei aştepta să te întâlneşti cu profesorul tău la examen ca să-i împărtăşeşti din "aventurile" tale cu disciplina lui iubită! Atunci, orice gest către ceilalţi va fi un gest de dragoste şi nu de apărare sau atac... Utopii? Eu ştiu că tu ştii că nu sunt utopii! Ne trebuie doar răbdare şi onestitate şi hărnicie! (MS)

20. Cine e copilul interior? Dar umbra?

Și copilul interior și umbra ești tu, sunt eu, suntem noi, fiecare dintre noi și toți laolaltă. 
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale pe care și-l scrie cumva singur „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire și pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creștem cu trupul și cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel Ce Este Iubire, și de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească și trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună și frumoasă!
Omul, însă, a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafața lor sensibilă, fără să le mai vadă „rațiunile” dumnezeiești și fără să mai simtă prezența lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească și ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obișnuit să se centreze pe viața trupească și doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simțirea trupului și rău ceea ce produce durere. Așadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea și durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovnicești și să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta, sau dorirea, pentru căutarea celor bune, și iuțimea, sau mânia, pentru păzire lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simțirea trupească.
Acum, tu, Copila mea, și oricare alt copil, de îndată ce ai apărut pe lume, adică încă de la zămislire, ai învățat să percepi ca bun tot ce-ți produce plăcere și ca rău tot ce-ți produce durere. Și, cea mai puternică stare de bine a fost iubirea-contopire-intimitate dintre tine și mama ta atât în burtica ei cât și în brațele ei pe când te alăpta. Această intimitate devine „modelul” nostru lăuntric de bine pe care îl căutăm instinctiv toată viața, singurul care seamănă cât de cât dorinței chipului lui Dumnezeu înscris în noi. Atunci când părinții noștri trupești ne cresc în Biserică, adică în iubirea lui Dumnezeu, devenită iarăși accesibilă omului întreg, trup și suflet, trăim conform chipului și începem procesul devenirii întru asemănare. Așa descoperim că iubirea și intimitatea absolută după care tânjim o aflăm numai la Dumnezeu și învățăm de la părinți, prin iubirea lor slujitoare, cum s-o dobândim. Dacă nu avem asemenea părinți vom trăi, unii mai devreme și mai dramatic, alții mai târziu și mai puțin traumatizant, durerea neputinței de a fi iubiți așa cum suntem, însoțită de dorința de a face „ceva”, chiar „orice” pentru a obține „până la urmă”, de la singurii „dumnezei” pe care îi cunoaștem, Mama și Tata, iubirea, aprecierea și intimitatea după care suntem însetați din fire.
Când sărmanii noștri părinți nu știu și nu pot să-L aibă și să ni-L ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru că nu-L au ca Izvor al iubirii lor, noi renunțăm să mai fim cum ne îndeamnă firea și devenim, învățăm să fim, fie așa cum credem că le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinată tot de atitudinea lor. Așa, copilul lăuntric este tot ce am ucis în noi înșine, și tot ce am pus în loc pentru a face și a simți ce credeam că ne-ar face iubiți de Mama și de Tata. Iar umbra este ca o fantomă a copilului ucis care revine, mereu și mereu, sub orice formă poate, cerând împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu înscrise în adâncul ființei sale. E o fantomă vie, îmbrăcată în zdrențele tuturor spaimelor și durerilor neascultate și nemângâiate de nimeni... Copilul interior și-a scris povestea în creierul „emoțional” și în emisfera noastră stângă și, tot ce trăim, ca adulți, e cenzurat de acești gardieni ai „romanului vieții noastre”! Când vezi un bărbat, de exemplu, mintea irațională, subconștientă, emoțională, scanează ce percepi și prelucrează cu o viteză de douăzeci de milioane de stimuli exteriori și interiori pe secundă, pe când mintea conștientă, rațională, doar cu patru zeci de stimuli în aceeași secundă. Astfel încât, tu, vei alege comportamentul învățat care să-ți asigure „succesul”, adică ascultarea de drama „romanului”, insensibilă la dorințele tale conștiente din prezent. Mintea conștientă va mai avea de făcut doar o lucrarea „intelectuală” străduindu-se să integreze evenimentul în logica romanului. Aici, de multe ori, e nevoită chiar să denatureze „realitatea” cât dorește, numai ca acel eveniment să pară logic, să capete un înțeles care să nu contrazică povestea romanului. Dacă această minte conștientă, analitică, nu înțelege ceva, emite semnale de neliniște și toată ființa intră într-o alertă pe care o simțim ca anxietate sau angoasă și nu se liniștește până nu „rezolvă” conflictul.
Aici se află și șansa noastră! Mai devreme sau mai târziu, vine vremea, mai ales când necazurile și durerea ne „înmoaie inima”, în care nici un răspuns din categoria celor care ne îndemnă să credem că: „asta-i viața”, „așa am fost eu blestemat”, „așa mi-e scris” nu mai este valabil pentru conștiința care s-a tot lărgit și adâncit prin interogare și cunoaștere de sine. Ca urmare, toate „metodele de liniștire” bazate pe plăcerea senzuală (plăcerea fiind un anxiolitic „natural”), își pierd credibilitatea în fața judecății conștiinței și intrăm în criză (crisis = judecată) existențială. Adică suntem chemați la ceas de judecată și de alegere a unei ieșiri din modul vechi de a fi. Acum, putem alege fie să ne „sinucidem” adâncindu-ne în dependențe autodistrugătoare, fie înnebunim construind explicații delirante, fie ne oprim și cunoaștem că Dumnezeu este Dumnezeu și că-I pasă de noi. (MS)

15. Ne e de folos binecuvantarea pentru a ne muta din iadul din noi in Imparatia care e inauntru nostru

"E uimitor cum lucrează binecuvântarea!
Care e „puterea” ei? E puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul ființei noastre spre înălțimea ființei noastre care, paradoxal, e în adâncul ființei. Între locul în care ne vede Dumnezeu, cămara de taină din adâncul inimii noastre, și suprafața agitată a sufletului, se află un întreg văzduh inaccesibil conștiinței, ca urmare, lipsit de lumina ei, și bântuit de fel de fel de duhuri ale întunericului acestui veac. Ele, aceste duhuri, exercită o atracție și o presiune fantastică asupra noastră, hrănindu-se cu energiile noastre, și datorită lor trăim cum trăim și reacționăm cum reacționăm de fiecare dată când nu ne lipim de Dumnezeu. Lupta noastră duhovnicească nu este, cum spune Sfântul Apostol Pavel cu trupul și cu sângele, ci cu aceste puteri vrăjmașe ale văzduhului din noi. Apostolul ne recomandă și multe metode de a ne lupta și merită să luăm aminte la ele. Printre ele, cea mai puternică este binecuvântarea pe care ne-o cere ca pe o ascultare față de Poruncile Domnului. Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu (pe care o învățăm de la Duhul Sfânt încă din Psalmii Vechiului Testament) și a aproapelui este o lucrare a Duhului Sfânt în noi prin care trecem, traversăm „vămile acestui văzduh”. Numele Domnului și binecuvântarea sunt adevărate „rachete” - cum spune Părintele Rafail Noica – ale Duhului prin care zburăm din iad în Împărăție. E important să observăm că ne e de folos binecuvântarea pentru a ne muta din iadul din noi în Împărăția care e înăuntru nostru. Adică, e nevoie să fim conștienți că, de obicei, locul din noi în care ne aflăm când ne supără cineva, sau ne face rău, sau ne împiedică de la bine, sau ne duce în ispită, este iadul pentru că atunci uităm poruncile și suferim sau reacționăm după omul vechi, neevanghelic, necreștinește. Devenind conștienți, adică venind cu mintea, cu atenția în acest iad, degrabă ne dorim scăparea din duhoarea lui și alegem să binecuvântăm și nu să ne răzbunăm, să ne facem dreptate sau să blestemăm. Așa ne smerim, ne lepădăm de noi, ne umilim în fața ego-ului nostru și a pretențiilor lui ca lumea să fie așa și așa și nu cum este... Binecuvântarea ne ridică acolo unde este Domnul și unde sunt îngerii Lui. De acolo toate se văd altfel și lucrăm altfel toate ale noastre." (MS)

12. Acceptand aceasta neliniste... ea nu va mai avea nicio putere asupra noastra

Simţim linişte şi pace cu şi în duh şi nelinişte cu şi în sufletul pătimitor. Încet, încet, vom învăţa să preţuim pacea şi să îndurăm cu răbdare neliniştea. În acest fel, neliniştea care vine de la ameninţări, reale sau închipuite, de la gândurile rele, ale noastre sau ale celor din jurul nostru, de la răutate, a noastră sau a lumii, de la blesteme sau farmece, ale noastre sau ale celor din jurul nostru, nu va mai fi niciodată singura trăire a sufletului nostru. Nu va mai fi niciodată un nor atât de gros încât să nu mai vedem soarele Păcii din inima noastră! Vom învăţa tot mai mult să fim cu şi în Duhul Sfânt şi să binecuvântăm toate, iar binecuvântarea va fi ca o rachetă, care ne va duce mereu în ascunsul păcii şi al bucuriei, mereu prezente în duhul nostru, dacă vom trăi după sfânta rânduială a Domnului în Biserica Lui!

Acceptând această nelinişte, binecuvântând toate şi rugându-ne, ea nu va mai avea nici o putere asupra noastră, sau puterea ei va fi mică şi chiar de folos, pentru a menţine candela rugăciunii mereu aprinsă! (MS)

11. Frica ... ne invata sa iubim de frica

... Frica ... ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim marginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate...
***
Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa "apucat de nervi!") şi va fi nefericit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!
Uşurarea vine de la Cel ce spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!". El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui, e crucea.
Crucea pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase.
Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.
În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii. Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii! (M.S)