151. La durere vrem să plecăm undeva departe...

... undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât "câmpii" pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea...
Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine...
Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: "Căutaţi mai întâi Împărăţia"! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El "răutatea zilei"! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa "adăugării acelor toate" dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările! (MS)

126. Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”!

Ce facem noi când facem o poruncă este, de fapt, „facerea” lui Dumnezeu în noi. Dacă ne silim să facem ceva din cele poruncite de Dumnezeu spre binele nostru, la început credem că noi facem din cauza efortului simțit. Dar, încet, încet, simțim că nu noi facem, ci Domnul. Noi doar Îi oferim voia și puterile noastre create pentru a veni cu „ale Sale” și a sălășlui în noi. Iar sălășluirea Lui e lucrare vindecătoare și sfințitoare. 
Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”! Da, știu că e greu de înțeles și de practicat acest adevăr, dar numai din acest motiv este strâmtă Calea. 
Dar pentru cei ce aleg să nu facă nimic fără Domnul, înțelesurile se dezvăluie și devin puteri de neconceput pentru mintea celui ce se întreabă din afară.
Ce are de făcut cineva care e „în afară”? Să „se lepede de sine”, adică de tot ce crede, gândește și voiește fără Dumnezeu, „să-și ia crucea”, adică tot ce simte și „să-L urmeze” pe Domnul acolo unde este și ni se oferă cum rânduiește El. (MS)

101. Omul nu poate răbda ca iubirea să fie constrângere

Când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă.

Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ...

Să ne întoarcem la iubire. După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.
Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.

Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.
Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi. (MS)

99. O taină a iubirii aproapelui

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă. 
A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea ai nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului. (MS)

51. Relatiile dintre noi suntem chiar noi!

A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaștem din experiență numai existența individuală, firea pare și e simțită ca fiind sfâșiată în porții inegale de care ne „ținem cu dinții” și pentru care ne luptăm fără milă și fără scrupule cu oricine ne amenință „confortul” psihologic din ea, adică rația de plăcere care să ne dea o motivație pentru a fi, în ciuda suferinței care ne strivește. Ca să trecem de la existența individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potență, la cea în act, avem nevoie să ne naștem din nou, din Duh și Adevăr, (ceea ce am și făcut în Botez și Mirungere) și să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creștem în El până la vârsta omului desăvârșit, a Omului Hristos!
Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării și binecuvântării, facem primii pași dincolo de granițele individuale și descoperim cu uimire că relațiile dintre noi suntem chiar noi și că alegând noi să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă și relațiile. Apoi urmează descoperirea că viața celuilalt este viața mea! Și că a cere binecuvântarea lui înseamnă a cere și a primi binecuvântarea vieții mele! (MS)

3. E mai usor sa fii decat sa pari ca esti

E mai uşor să fii decât să pari că eşti.
E mai uşor, pentru că, a fi nu este povara noastră, ci a Celui Ce Este, adică a lui Dumnezeu, şi Însuşi Domnul ne spune: "luaţi povara Mea că este uşoară"!
Şi tot El ne luminează cât de greu e să-L prigonim, pe El, Adevărul, când îi spune cu milă şi dragoste Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului: "Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţăpuşă"! Pe El, Adevărul izgonit şi prigonit, Îl doare rana mea şi nu rănile pe care I le facem noi pringonindu-L!

Da, Adevărul ne face liberi şi Duhul Său Cel Sfânt ne va vindeca de toate neputinţele şi ne va învăţa toate. Acestea nu sunt cuvinte goale, ci cuvinte pline, cuvinte care au în ele chiar puterea de care avem nevoie! (M.S.)