92. Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...

Pare paradoxal să spui că există mai multe căi de mântuire, dar dacă spunem cu „c” mic, este corect pentru că numai Calea este una Singură, adică Domnul și Mântuitorul nostru și lucrarea Sfintei Treimi în noi prin El în Duhul Său Cel Sfânt! Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...
E foarte important pentru un dependent sau codependent să înțeleagă și să accepte că nevoia de „o cruce” ca ceva exterior este chiar boala lui, chiar nevoia de control.
Lăsarea în voia lui Dumnezeu înseamnă tocmai această schimbare de atitudine (metanoia = răsturnare, înnoire a minții), această renunțare la control și la asigurarea că „de vom face așa va fi bine”. Mântuirea ține de a fi: De vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjește inima noastră în adâncul ei. A face este important ca mărturie că suntem cu El. Nu ne mântuim fără faptele iubirii pentru că ne făcând aceste fapte înseamnă că nu suntem cu El și El nu e primit în noi ca Domn și Stăpân, ci suntem conduși tot de voia noastră răzvrătită, care caută „binele pe care îl știe ea mai bine”! În același timp a fi cu El, înseamnă să pornesc de la mine, așa cum sunt acum în cele din afară și să învăț să fiu cu El, oriunde aș fi și orice aș face... Dacă mântuirea mea ar depinde de circumstanțe exterioare aș fi în mare pericol dar și lipsit de libertate și responsabilitate. Condițiile exterioare ne determină să fim bolnavi, așa cum suntem acum, ne pot ajuta sau pune piedici, pot întârzia sau grăbi alegerea Căii, dar nu sunt cauza mântuirii. Altfel nu ar fi schimbat Dumnezeu Creatorul condițiile acestea exterioare determinându-ne să nu avem încotro decât să facem voia Lui? (MS)

86. Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L astepti tu

Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L aștepți tu ca să-ți dea peste mână când alegi să faci ce-ți face rău, deși îți place, și nici nu te pândește ca să te pedepsească sau să te condamne pentru alegerea ta. 
Dacă vrei să vezi unde este și ce face, te rog să te privești cu atenție și interes pe tine, acolo în ascunsul tău, în timp ce faci ceva rău, sau după ce faci asta. 
Să te privești pe tine, să-ți privești dorul tău de bucurie și pace și tot ce simți și gândești atunci.
Dar să reziști ispitei de a te condamna, de a-ți spune cât de netrebnică ești, sau de a făgădui că „nici moartă nu mai faci”... Toate acestea sunt piedici în calea intrării la locul de întâlnire din ascunsul tău. Sunt piedici în calea pocăinței, adică a înnoirii minții cu Duhul Său. 
Rugăciunea care va țâșni din acea întâlnire îți va deschide ochii inimii și te va învăța ce să faci. (MS)