153. Dacă omul ar sti că suntem după chipul lui Dumnezeu...

E o mare durere că omul de astăzi refuză antropologia creştină nemaiputând astfel să se descoperă pe sine în oglinda Sfintei Revelaţii. De aici atâta suferinţă şi boală şi moarte!

Dacă omul ar şti că suntem după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi să realizăm asemănarea, şi ar ţine cont de faptul că după fire e una cu toţi oamenii, că suntem, după fire un singur om, cred că şi-ar schimba mai degrabă şi mai cu folos felul de a trăi.

Conform acestei unităţi de fiinţă, firea omului este comună tuturor şi nu împărţită pe indivizi, cum pare din cauza căderii omului de la demnitatea de persoană la starea de individ izolat şi centrat pe egoul său. Dar în realitate, în ciuda căderii şi sfâşierii funcţionale a firii între oamenii indivizi, în adâncul ei, firea omului este una şi orice trăire sau ne-trăire a ei, mai ales la nivelul duhovnicesc, în orice individ, influenţează şi afectează omul întreg.

Dacă privim omul aşa cum ne apare ca individ, vedem şi credem că fiecare are o "cantitate" separată de materie pentru trupul său şi o cantitate limitată şi definită de energie pentru sufletul său. Dar aceste "porţii" de materie şi energie, sunt ca nodurile ţesăturii unei pânze. Ele sunt combinaţii unice şi personale, ale unor însuşiri şi calităţi generale şi comune firii umane. Aşadar, ele se împart, fără să se despartă, fiecărei persoane, prin naşterea din părinţi. Numai că omul mai are o dimensiune pe care n-o primeşte de la părinţii săi pentru că nu se împarte, ci rămâne una pentru toţi oamenii încă de la facerea lui. Este acea componentă a fiinţei nostre atât de uitată, adormită, amorţită, ba chiar moartă de multe ori, numită în multe feluri, dar aceeaşi. E vorba de nous, minte (nu raţiune care e doar una din lucrările minţii. Ea, la rândul ei are trei componente: minte, logos şi duh (pneuma).

Dacă prin trup şi psihic (sufletul ca energie vitală) omul aparţine "lumii văzute", prin nous aparţine lumii "nevăzute", lumii noetice, lumii îngereşti sau spirituale fiind astfel, în Creaţie, inelul de legătură dintre cele două lumi. Lumea noetică este şi ea creată de Dumnezeu, dar creată altfel, nu prin Cuvânt, ci prin Tăcere, spun Sfinţii Părinţi. Ea este cumva "în afara" spaţiului şi timpului fizic, un "undeva" numit de Părinţi eon.

Revenind puţin la cele trei componente ale nousului putem rezuma astfel: Mintea este subiectul spiritual, aflat într-o relaţie directă cu celelalte puteri ale sufletului. Ea este sinele căruia i s-a încredinţat misiunea divină de a restaura, prin unitatea sa, lumea creată, fărâmiţată prin păcat. Are o importantă funcţie integratoare. Are rolul de a orienta omul întreg către scopul său final dat de Dumnezeu (acela de a fi microcosmos şi mediator între Dumnezeu şi fiinţele create) şi să integreze diversele părţi ale omului, punându-le în legătură cu acest scop. Ea stabileşte adevărata orientare către Dumnezeu şi are un rol conducător în dezvoltarea spirituală a omului, fie în bine, fie în rău. Prin ea omul înaintează în înţelepciune prin dezvoltarea vieţii practice şi în cunoaştere prin dezvoltarea vieţii contemplative. Are nevoie de darurile discernământului şi de participarea la esenţele lucrurilor.

Logosul uman cuprinde mai întâi gândirea şi memoria care sunt "dincolo" de conştiinţa noastră îngustată prin cădere şi dincolo de lucrările minţii în timp şi spaţiu care sunt: raţiunea, reflecţia, judecata, discernământul, discursul, limbajul şi memoria imediată.

Duhul este componenta, sau puterea sufletului prin care lucrează Duhul Sfânt în om. Omul nu este om fără lucrarea Duhului Sfânt. Lipsit de Duhul Sfânt, sufletul pierde puterea să ţină trupul legat de el, să-l imprime cu energiile sale, să-l facă oglindă şi organ al său. Duhul este iubire înţelegătoare (noeros eros - unitate între simţire şi raţiune). Este purtătorul dragostei sufletului faţă de trup şi al dragostei dintre minte şi raţiune. Duhul omului este şi el un "duh de viaţă făcător", după chipul Duhului lui Dumnezeu.

Duhul este într-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trăi după duh şi de a asculta de exigenţele sale este norma supremă a vieţii creştine. Dacă împlinim nevoile duhului, acestea îl învaţă pe om cum să-şi armonizeze cu ele şi celelalte nevoi şi, astfel, nici satisfacţiile sufletului, nici satisfacţiile trupului nu vor fi în contradicţie cu viaţa duhovnicească, ci, dimpotrivă, o vor susţine în lucrarea ei. De aici urmează desăvârşita armonie a tuturor mişcărilor şi a tuturor atitudinilor, a gândurilor, a sentimentelor, a dorinţelor, a intenţiilor, a impresiilor şi plăcerilor. Duhul reuneşte în sine sentimentul divinului, nevoia conştiinţei, nădejdea de mai bine şi, în acelaşi timp, conştiinţa a tot ceea ce facem şi cunoaştem. Omul total stă sub influenţa duhului.

Aşadar, gândirea şi memoria noastră se află în nous. Gândurile "ne vin în cap", după cum bine spunem şi, în funcţie de atitudinea noastră faţă de ele, de primire sau respingere, lucrăm sau nu cu ele prin raţiunea care slujeşte nevoilor sau dorinţelor noastre. Datorită acestui fapt putem retrăi un eveniment trecut, sau uitat, ca şi când ar fi prezent. Şi este prezent pentru că îl trăim în nous şi nu ca amintire, reprezentare care e lucrare a minţii în spaţiu şi timp. Tot astfel se explică şi amintirile "din alte vieţi" care pot izbucni în conştiinţă ca fiind "ale mele". Şi sunt, doar că sunt ale mele omul, şi nu ale mele Siluana.

Nousul, cu cele trei componente ale sale, ne aparţine şi nouă şi tuturor oamenilor care există sau au existat vreodată. În el nu există trecut, ci totul este prezent. Orice nou eveniment din timp este "scris", "înregistrat" în prezentul lumii noetice. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că noi toţi am păcătuit în Adam. Dacă în trupul şi psihismul nostru îi moştenim pe părinţii şi strămoşii noştri şi suntem urmaşii lor până la Adam, în nous suntem prezenţi cu toţii în Adam, omul total sau ipostatic, cum îl numeşte Părintele Sofronie de la Essex. Aşa înţelegem cum, în Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului şi nici n-o comemorăm, ci devenim părtaşi la ea intrând în Împărăţia întemeiată pe ea. De aceea şi cântăm la praznice: Astăzi S-a născut Hristos, Astăzi a Înviat Hristos! La acest Astăzi avem acces prin nous şi pentru intrarea definitivă în el ca "Ziua a opta" ne pregătim prin viaţa noastră de creştini.

Acum, aici, adevărata fericire a omului este viaţa în duhul hrănit de Duhul Sfânt. Fără legătura directă cu Dumnezeu prin Sfintele Taine şi rugăciune, de la cea liturgică până la cea particulară, duhul omului e mort şi nousul lui e parazitat de duhurile întunericului, făcându-l să trăiască după jocul lor, sau lăsându-l să trăiască doar la nivelul psihosomatic, acea viaţă ciuntită pe care cuvântul dumnezeiesc o numeşte dobitocească

Omul este prin creaţie o fiinţă spirituală, noetică, şi rămâne astfel, chiar dacă Îl refuză pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al său. Dar calitatea vieţii şi fericirii sale depinde de calitatea şi cantitatea hranei sale spirituale: Dacă se va hrăni cu energiile necreate ale lui Dumnezeu, viaţa lui va fi dumnezeiască, dacă se va hrăni cu energiile căzute, întunecate ale duhurilor răzvrătite, se va "îndrăci", şi dacă nu se va hrăni cu nimic spiritual se va îndobitoci! Omului îi aprţine alegerea şi responsabilitatea! (MS)

96. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nasterea de Sus, omul total este vulnerabil la rău

Omul este o ființă cu totul și cu totul aparte în Creație. Este o făptură, adică aparține lumii create de Dumnezeu prin actul special al facerii lumii, dar ocupă un loc aparte în lume. El este inelul de legătură dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre "materie și spirit", cum ar spune filozoful... Omul a fost adus la existență printr-un act de creație special, făcut de chiar "Mâinile" lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Omul este și suflet și trup, adică trup însuflețit și suflet întrupat. Sufletul nevăzut, duh ca duhurile cerești, îngerii, aparține lumii nevăzute, lumii noetice, iar trupul văzut, ca obiect al lumii materiale, aparține lumii văzute. În om, aceste două lumi sunt unite în persoana sa, formând realitatea unică numită firea omenească. Firea umană este cu totul aparte în sânul creației, atât prin dubla sa dimensiune și apartenență, cât și prin faptul că felul ei de a fi este existența personală. Întreaga fire umană, una, că aparține tuturor și fiecărei persoane umane. Oricât de multe persoane umane ar fi aduse la existență de Dumnezeu, au aceeași fire una și fiecare o are întreagă. Aici înțelegem ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu Cel Unu după Ființă și Întreit în Persoane. 

Scopul vieții omului este să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, adică să devină dumnezeu după har, dumnezeu în trup, sfințind și ridicând astfel întreaga creație la ceea ce e chemată să fie: loc de arătare a Slavei Celei negrăite a lui Dumnezeu. Ce însemnă aceasta și cum este posibil ne-a arătat, ne-a dat putere și ne învață toate prin Duhul Său Cel Sfânt, în Biserica Sa, Fiul lui Dumnezeu înomenit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.

Sufletul omului este simplu și fără părți componente, cum este trupul, dar lucrează în și prin trupul său în mod diferit atât în funcție de realitatea la care se raportează: Dumnezeu, lumea noetică, semenii săi sau lumea văzută, cât și de organele, mădularele trupului său, specializate în mod uimitor de armonios, frumos și exact de Creatorul său.

Cunoaștem astfel trei componente, sau trei puteri, categorii de lucrări, ale sufletului:

1. Puterile somatice ale sufletului, adică puterea sa de a lucra cu trupul pentru menținerea în viață, hrănire, metabolism, creștere, procreare, simțire, percepție și gândire etc. 

¤ Cu aceste puteri intrăm în relație cu lumea materială care ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca loc de viață, hrană și creativitate, ca să creștem și să devenim dumnezei în trup, după har, martori văzuți ai nevăzutei Slave dumnezeiești. - Prin cădere însă, aceste lucrări au devenit interesul vital al omului, centrat de acum pe plăcerea pe care o procură împlinirea nevoilor sale trupești. Acesta este omul numit de Sfântul Apostol Pavel, om trupesc.

2. Puterile psihice, sufletești, în sensul restrâns al cuvântului, în care intră afectivitatea, voința și rațiunea care le slujește. 

¤ Prin ele omul intră în relație cu semenii pentru menținerea și îmbogățirea vieții ca relație dintre persoanele umane. Cu aceste puteri oamenii se iubesc între ei, își dăruiesc unii altora atenție, tandrețe, apreciere, prețuire, recunoaștere, prețuiesc frumusețea lumii și mulțumesc lui Dumnezeu și o îmbogățesc prin creație personală etc. - Prin căderea omului, prin ruperea lui de Dumnezeu, aceste puteri au devenit egocentrice fiind centrate pe sine ca individ, pe obținerea plăcerilor sufletești egoiste, au devenit patimi. Acesta este omul sufletesc pomenit și descris de Sfântul Apostol Pavel.

3. Puterile duhovnicești, duhul omului, lucrarea înaltă, adâncă și ascunsă (în sensul de nevăzută) a sufletului. 

¤ Prin ea omul se află în legătură directă cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. Ea primește energia necreată, harul care luminează și hrănește și celelalte componente ale sufletului. Duhul omului este flămând și însetat de Dumnezeu și nimic altceva nu-i poate potoli dorul nestins din ele. - Prin cădere, însă, omul s-a rupt de legătura directă cu Dumnezeu, rămânând doar în legătura de făptură, cea rânduită de Pronia Lui pentru întreaga creație. Atunci, duhul omului a început să "paraziteze" sufletul psihic, să caute la semeni și la cele create ceea ce numai Dumnezeu îi putea oferi: dragoste absolută, dreptate absolută, fericire absolută etc. Sufletul psihic, la rândul său, s-a îmbolnăvit și, lipsit de lumina și hrana duhului, a început să caute împlinirea nevoilor sale în lumea subumană: mângâiere de la mâncare, de la băutură, de la plăcerile trupești. Alte și cumplite patimi: să cauți iubirea aproapelui în senzațiile trupești, în obținerea plăcerilor tale egoiste, să cauți împăcarea sufletului aflat în conflict cu cineva în mâncare, băutură, ciocolată...

Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea să ne facem, cu El și în El, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, fii ai Tatălui Ceresc. Ne cheamă și ne oferă puterea să ne naștem din nou, de Sus, prin Viața cea adevărată Care este El, prin Sfânta Euharistie, să ne curățim mereu și mereu de tina păcatului prin Taina Pocăinței, să ne vindecăm de bolile trupești și sufletești prin Taina Maslului, să ne sfințim nunta prin Taina Cununiei, să dobândim preoția Lui prin Taina Hirotoniei. Într-un cuvânt, să intrăm, să trăim și să devenim ce suntem chemați să fim, în Împărăția Lui Dumnezeu ca fii, în bucurie și desfătare veșnică.

Acum, rămânerea în Împărăție este o lucrare grea, o nevoință, o silire fără de care rămânem robi puterilor întunericului care încă mai au stăpânire asupra omului. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nașterea de Sus și viața în Hristos, omul total este vulnerabil la rău și neputințele firii căzute se cer vindecate prin străduința personală neîncetată, prin lucrarea poruncilor și asceză. (MS)

75. Ratiunea, mintea care ne minte

Mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este cea care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat. 
Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea - și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut - ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze. (MS)

74. Domnul asteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenesti ca să iubim cu iubirea Lui

Fiecare cădere ne arată diferența dintre „teorie și practică” (lăsând deoparte felul greșit în care citim cuvântul teorie).
Mintea noastră are două puteri: una activă - mintea rațională, cugetătoare - care face lucrări și una pasivă – mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă), care îndură lucrări. Când învățăm ceva, mintea activă își zidește sinapse pentru a-și depozita știința și a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învățate dacă acestea nu vin de la Sursa Vieții, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului și de a-l transmite ca lumină, inspirație, înțelepciune puterii active, cugetătoare și celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinților noștri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică și s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, rușinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputința, însoțite de durere când nu sunt satisfăcute și de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el și și-a orientat puterile sufletului spre căutarea simțirilor plăcute și evitarea celor dureroase. Aici își au sursa științele și tehnicile omenești. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minții sale active de a lucra și păstra rezultatele eficiente ale științei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmașe și gândurilor automate, zdrențe ale gândirii raționale, de la care așteaptă și chiar pretinde să-i potolească foamea și setea de absolut care i-au rămas și după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea și întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minții noastre bolnave. Prin Botez și Sfintele Taine El este deja în inima noastră, adică mintea–inimă e iarăși conectată la Sursa vieții de unde primim puterea și lumina necesare mai întâi vindecării firii și apoi sfințirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertății omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi...Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înțeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control și eficiență pentru că ea știe ce este „bine” și ce este „rău” și să nu-i simțim cu inima întunecată de frici, griji și îngrijorare. Atunci Îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele așa cum îl vedem noi și cu orice preț, cu prețul călcării libertății celuilalt care, evident, are capacitatea noastră de a învăța ceva vreodată fără noi!
Or Domnul nu intră în aceste jocuri ale minții noastre și ne așteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenești ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunțăm, să murim acelei dorințe de a se întâmpla lucrurile cum știm noi că e bine, sau cum ne place nouă și să căutăm Împărăția Lui în chiar acele momente și situații. De îndată ce vom face asta „se va adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice care controlează toate și dorește să fie totul după binele nostru care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoștinței binelui și răului...
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc. (MS)