210. Uciderea fratelui

Serile Talpalari
26 feb 2013

ASCULTAŢI AICI CONFERINŢA

Facere Capitolul 4

1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu".
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.
3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

 

5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.
6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?
7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

 

¤ Sentimentele nu sunt păcat. Omul poate să nu facă binele şi încă nu a căzut în păcat. A nu face binele face parte din neputinţa firii căzute. Bun este Dumnezeu. Cain ar fi putut să trăiască bine chiar cu acele sentimente (furie, revoltă, nedreptăţire) exprimându-le în faţa lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul. Faţa lui nu s-ar fi întristat, ci ar fi fost plină de aşteptare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

¤ Cain nu i-a răspuns lui Dumnezeu la întrebarea "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta?"

¤ Puterea de a rezista la aceste stări sufleteşti omul n-o găseşte decât la Dumnezeu (dacă nu neagă şi nu ascunde acele stări). De aceea, primul pas e de a-I spune lui Dumnezeu.

¤ Pentru a merge pe o cale bună, omul are nevoie să pornească de la ceea ce este. Nu aştept să fiu în stare bună ca să vorbesc cu Dumnezeu.

¤ Problema nu e că suferim, ci cum suferim:
- putem suferi egoist (ca Adam, care a spus "nu eu, ea...")
- sau putem să ne sfinţim prin suferinţă (spunându-I Lui ce ne doare, ca David în psalmi. David a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, nu către altcineva nici către sine.)

¤ Aşteptarea firească a omului de la Dumnezeu e să fie cu El. Aceasta e singura aşteptare legitimă şi sănătoasă: "Căutaţi Împărăţia!"

¤ Ce avem de făcut noi, care nu ne putem gândi la sfinţenie: să ne uităm la ţinta de la capăt: Dumnezeu şi astfel nu vom greşi direcţia. Dacă mă uit la un reper de sub ochii mei, având repere mici, la orice abatere mă rătăcesc. Dar dacă mă uit la ţintă, orice aş face pe cale, pe oriunde m-aş abate, chiar dacă nu ajung la ţintă, nu mă rătăcesc.

¤ Ce vrea Dumnezeu de la Cain: ca sufletul, mintea să fie îndreptate către El şi nu la jertfa lui, ori la cum crede el că ar vrea Domnul să fie acea jertfă.

¤ Dumnezeu nu ne ia imaginaţia şi dorinţele, ci avem nevoie să I le dăm Lui, să le convertească. Să nu dispreţuim nicio simţire, ci să I le arătăm spre transformare. Toate se transformă în bine
Astfel, resentimentul, care e aducere aminte a răului făcut se transformă în aducere aminte cu recunoştinţă. Eu nu uit acea întâmplare, dar amintirea se transformă în lucrare bună.

¤ Jertfa e un "răspuns la dragostea lui Dumnezeu" (liturghie) şi nu un mijloc de procurare a dragostei Lui (care e magie)

¤ Darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor; omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu.

¤ Omul are această patimă: să se simtă confortabil. El este rob, sclav confortului, chiar şi când confortul acesta nu se referă la condiţii bune, ci dimpotrivă. Este vorba de rezistenţa la schimbare.

¤ Puterea sentimentelor şi resentimentelor poate fi biruită prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

¤ Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă un singur stăpân: pe El. Iar el să stăpânească toată lumea. Când se rupe de Dumnezeu, el a pierdut şi stăpânirea. Acum nu mai stăpâneşte el, ci este stăpânit de toate. Porunca lui Dumnezeu este chiar puterea lui Dumnezeu. Când vrem să împlinim porunca, în lupta cu patima, tocmai prin asta primim putere. Dar noi, fiind îndreptaţi spre obiectiv (să nu fac păcatul), nu mai observăm ce se întâmplă în noi. Dacă omul contemplă această putere cu care împlineşte porunca, atunci cunoaşte cum lucrează puterea lui Dumnezeu. Lupta aceasta durează numai până ce se mută atenţia de pe ce doream, pe ce face Domnul.

¤ Slăbiciunea firii nu este "materia păcatului" (pentru că atunci nu am mai fi liberi), ci prilej de alegere a păcatului care "bate la uşă", ca urmare a libertăţii de a alege să nu facă binele. Dar noi avem nevoie să fim conştienţi cât de slabi suntem, ca să putem spune "Doamne ajută-mă!" Neputinţa se transformă în putere dacă se deschide puterii lui Dumnezeu. Cât timp nu ne dăm seama că suntem neputincioşi noi trăim inconştient, ca dobitoacele. Omul conştient ştie că nu poate să fie nimic fără Dumnezeu. Conştientizarea aceasta mă face dezmărginit. Cu cât îmi voi cunoaşte mai mult neputinţa, cu atât mă dechid mai mult către El şi pot mai mult cu El.

¤ Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iubeşte. Doar că iubirea Lui nu înseamnă să fim aplaudaţi pentru păcat.

¤ Dumnezeu îl invită pe om să se întoarcă la credinţă în orice punct al căderii s-ar afla.

¤ Marea noastră traumă este ruperea de Dumnezeu (pe care au făcut-o Adam şi Eva). Trauma părinţilor a putut să slăbănogească pe unul din copii ca să fie vulnerabil la păcat. Consecinţa căderii lui Adam şi a Evei: omul nu mai gândeşte binele, ci e nevoie de deschidere specială către Dumnezeu prin chemarea Lui. Consecinţa traumei nu mă obligă să fac păcatul. Doar că binele nu se mai lucrează automat (ca la Adam şi Eva înainte de cădere).

¤ Sentimentul de nedreptate generează violenţa
Treptele căderii:
I - întristarea, suferinţa, revolta
II - resentimente (retrăire a evenimentului şi rumegare)
III - dorinţa de răzbunare. Cu dorinţa de răzbunare se naşte şi puterea cu care facem, activarea energiilor ca să facem răul.
IV - prin activarea acestor energii, noi primim duhul răzbunării, care este de la diavol, ce vine şi se sălăşluieşte în inima noastră.

¤ Taina fărădelegii - înţelegând-o vom înceta să facem din asta egoistă şi voi înţelege că rău nu este celălalt, ci el însuşi este stăpânit de rău.
Motorul acestei dinamici ucigaşe este refuzul omului de a se maturiza, rămânerea lui în mentalitatea că totul i se cuvine. De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, permanentă luptă pentru drepturi şi favoruri: acesta este tiranul din noi. Cei cu care venim în contact sunt sclavi care ei însuşi se aşază în această poziţie. Nu există sclavi pentru că există tirani, ci există tirani tocmai pentru că există sclavi.
Dacă nu mă maturizez, lucrurile sunt foarte tragice pentru că pot să fiu om religios, cult şi pot dori lucruri bune, dreptate adevărată - dar toate acestea sunt de la copil şi sunt pretenţii.
Atitudinea egocentrică provoacă violenţă şi-l face pe om orb. Cum recapăt vederea? Mulţumind pentru toate, că toate sunt daruri.
Orice violenţă împotriva fratelui este un refuz al căii de creştere spirituală.
Când violenţa nu este îndreptată spre dobândirea Împărăţiei (care "se ia cu sila" - o cer deşi nu merit, ori cu "sila" mă rog, deşi nu am chef), atunci se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor.

Justificarea de sine

Îndreptăţirea este aruncarea responsabilităţii pe celălalt şi ne împiedică să fim conştienţi de propria responsabilitate. E adevărat ce ţi-a făcut celălalt, dar tu ce făceai/gândeai în acel moment, când ţi-a făcut acel lucru?
Dreptatea lui Dumnezeu e armonia, e iubire. Când face dreptate, El integrează, armonizează, îl cheamă pe cel ieşit din armonie la asta.

¤ În orice conflict există două părţi şi fiecare are responsabilitatea sa. Când nu-mi asum responsabilitatea şi mă îndreptăţesc, celălalt îşi poate asuma întreaga vină (ceea ce e greşit) şi apare o falsă vinovăţie.

¤ Toate necazurile sunt invitaţii la vindecare. Locuri de întâlnire cu El. Dacă mă opresc la întâlnirea cu El nu înseamnă că o să fie "bine", ci că voi fi viu şi intru în Împărăţie.

¤ Multe lucruri care au fost folositoare în copilărie ca să supravieţuiesc mă împiedică acum să trăiesc.

¤ "A iubi" = a spune "nu" la tot lucrul care nu e iubire. Eu nu ştiu ce înseamnă să iubesc, dar ştiu ce înseamnă să nu iubesc şi aceea să nu fac, iar Domnul îmi arată ce este iubirea.

178. În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu si una fără Dumnezeu

Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.

Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.

În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu și una fără Dumnezeu.

De cele mai multe ori, mai ales în situații „mărunte”, reacționăm sau chiar alegem conștient o atitudine fără Dumnezeu. Nu trăim după porunci, nu suntem în Duhul Sfânt. Și acesta este păcatul. Și pe acesta îl mărturisim pentru a căpăta har vindecător împotriva neputinței, neștiinței, uitării sau lenevirii de a fi mereu și în toate cu Dumnezeu.

Mai mult, povestirea necazurilor îl coboară și pe Părintele Duhovnic în tărâmul sufletesc și va căuta chiar și fără să-și dea seama soluții omenești. Iar noi vom pleca luându-ne plata în monedă de „mângâiere de la oameni” și nici măcar nu vom respecta sfatul primit de la Duhovnic pentru că nimeni nu-și povestește necazurile pentru a obține un sfat, ci pentru a se ușura și justifica. Da, este o crimă pentru că alungăm, stingem duhul…

Desigur, e bine să ne spunem unii altora necazurile și să ne ascultăm cu dragoste și înțelegere unii pe alții. E un mare ajutor sufletesc, e o faptă bună pe care poate s-o facă și Duhovnicul în afara Tainei Spovedaniei. Și asta, de multe ori, poate fi un act care să-l salveze pe om dintr-o criză sufletească. Dar vindecarea nu vine cu ieșirea din criză, ci cu tratamentul ulterior specific bolii respective. Aici e cu totul altă realitatea decât aceea în care cineva vine săptămânal cu aceeași poveste la Spovedanie… (MS)

174. Doar în necazuri simtim si cunoastem ce poate fi mângâierea lui Dumnezeu

Dumnezeu ne mângâie în necazuri și lipsuri și, cu adevărat, doar atunci simțim și cunoaștem ce poate fi mângâierea Lui. În rest, simțim și cunoaștem ajutorul Lui în împlinirea nevoilor sau dorințelor noastre și satisfacția sufletească izvorâtă atât din împlinirea acestora, cât și din credința că suntem iubiți de vreme ce am fost ajutați sau ni s-a răspuns la cerere. Această satisfacție, cu toată bogăția de emoții și sentimente ce o însoțesc, este ceea ce numim noi afectivitate și afecțiune. În această stare sufletească intră ceea ce simțim atât în relația cu semenii cât și în relația cu Dumnezeu. Ea cuprinde mișcări, vibrații ale sufletului și trupului nostru, adică energii create. Mângâierea de la Dumnezeu este energie necreată coborâtă în energiile noastre create, în tot ce simțim noi când avem un necaz, de exemplu. Când simțim această mângâiere o deosebim limpede în duhul nostru de cea omenească. Dar nu putem dobândi și simți mângâierea dumnezeiască până ce nu ne lepădăm de toate dorințele care nu sunt dorirea „unicului necesar”! Și cum va fi posibil acest lucru? Nevoindu-ne să lucrăm Poruncile cu Harul pe care avem nevoie să-l cerem și să-l primim mereu și mereu prin Sfintele Taine. Și aici, avem nevoie să înțelegem că împlinirea unei Porunci nu va avea efectul unei legi de tipul cauză-efect. Ea este o putere dumnezeiască ce deschide mereu și mereu alte perspective lucrării harului. Așa, de exemplu, dacă am lucrat la împlinirea Poruncii iertării și binecuvântării celor ce ne-au rănit și, deși sunt mari schimbări în viața noastră, încă suntem lipsiţi de afecțiunea altor oameni, asta înseamnă că nu s-a terminat lucrarea poruncii. Acum, harul lui Dumnezeu, ne învață că încă mai cerșim afecțiune de la oameni care nu ne-o pot oferi. Nu au de unde. Nu pot. Dar problema e a noastră pentru că am învățat să căutăm afecțiune doar la aceștia. Numai ei sunt „interesanți”, numai ei ne atrag după tiparele subconștiente... Acum urmează să învăţăm să-i iertăm pe cei ce ne-au învățat greșit ce este și ce nu este afecțiunea și cum și unde să o căutăm...
Să mergem mai departe! Iertarea ca lucrarea umano-divină, adică a omului împreună cu harul lui Dumnezeu, vindecă întreaga fire umană și o luminează și o deschide bucuriei care vine de la Dumnezeu și nu de la oameni. Atunci singura lui dorință devine dorirea lui Dumnezeu și căutarea Împărăției. Nevoile firii sale actuale nu dispar dar toate se supun acestei doriri. Încet, încet nevoile se împuținează după cum și cerem în Sfânta Liturghie când părintele se roagă să ne scape Domnul din „toată nevoia”. Se inversează relația dintre nevoi și dorințe. În firea căzută dorințele izvorăsc din nevoi, sugerând căi de împlinirea după cum ne place, în firea înduhovnicită nevoile se topesc în focul doririi de Dumnezeu și se odihnesc în credința că „toate se adaugă” celui ce caută mai întâi Împărăția. (MS)

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

126. Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”!

Ce facem noi când facem o poruncă este, de fapt, „facerea” lui Dumnezeu în noi. Dacă ne silim să facem ceva din cele poruncite de Dumnezeu spre binele nostru, la început credem că noi facem din cauza efortului simțit. Dar, încet, încet, simțim că nu noi facem, ci Domnul. Noi doar Îi oferim voia și puterile noastre create pentru a veni cu „ale Sale” și a sălășlui în noi. Iar sălășluirea Lui e lucrare vindecătoare și sfințitoare. 
Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”! Da, știu că e greu de înțeles și de practicat acest adevăr, dar numai din acest motiv este strâmtă Calea. 
Dar pentru cei ce aleg să nu facă nimic fără Domnul, înțelesurile se dezvăluie și devin puteri de neconceput pentru mintea celui ce se întreabă din afară.
Ce are de făcut cineva care e „în afară”? Să „se lepede de sine”, adică de tot ce crede, gândește și voiește fără Dumnezeu, „să-și ia crucea”, adică tot ce simte și „să-L urmeze” pe Domnul acolo unde este și ni se oferă cum rânduiește El. (MS)

101. Omul nu poate răbda ca iubirea să fie constrângere

Când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă.

Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ...

Să ne întoarcem la iubire. După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.
Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.

Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.
Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi. (MS)

95. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce si însănătosirea

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică, sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu știe, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută și dreptatea absolută la oameni. Și, cu cât relațiile sale sunt mai bolnave, și sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere și plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi și ierta pe cei ce ne rănesc și, suferind, și-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufletești și, ori de câte ori avem o nemulțumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie Cu Dumnezeu și cu semenii, ne vom repezi la mâncare.

Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăța de la El cum să trăiești, cum să iubești și ce sens are viața ta pe acest pământ, ne va aduce și însănătoșirea. 

Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viață. 

Învățând să iertăm, de exemplu, și să accepăm încercările vieții ca pe o cale strâmtă către Împărăție, învățând să primim durerea inerentă vieții pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic și chinuit în adâncul sufletului nostru speriat și resentimentar. Acum trăiește omul vechi în noi care a învățat de la părinți și de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, neliniște, ură, neîncredere...  (MS)

80. Numai schimbarea interioară contează

Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea! (MS)

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

62. Daca ramanem sub lege, traim cele ale ei

Să lupți mereu să fii onest cu tine, să te arăți Domnului în toate ale tale, chiar și când ți se pare că nu crezi. Necredința aceasta este rezultatul atacului demonic al îndoielii, este una „intelectuală”, legată de păreri și gânduri potrivnice credinței tale adevărate. Când spui Crezul, când te rogi, când ceri de la Domnul vindecarea, atunci mărturisești adevărata ta credință. Nu te teme: mărturisirea cu buzele, în ciuda „convingerilor” din clipele de ispită, este un adevărat martiriu. Atunci te lepezi de tine, cel ce poftește „ușurarea” psihică venită de la păcat, și urmezi Domnului prin pură credință. Să arăți mereu Domnului aceste atacuri și să nu te lași biruit în sensul de a te ascunde de El.
Diavolul Îl vede pe Domnul, și ți-L prezintă și ție, ca fiind Unu ce nu-l lasă pe om să trăiască. Numai că e ușor să-i arătăm vrăjmașului că minte: cum nu ne lasă să trăim? Când ai ales păcatul, te-a împiedicat, Ți-a dat peste mână? Te-a orbit? Te-a paralizat? A tunat la tine? Te-a trăznit? Sau ți-a lăsat libertatea și nu ți-a luat nici inteligență cu care te ascunzi de oameni, nici capacitatea de a simți în trupul tău plăcerea... Tot ce punem în „cârca” lui Dumnezeu e doar ce urmează păcatului ca act așezat în legea cauzalității. Dacă rămânem sub lege, fie în forma ei înaltă, a Vechiului Testament, fie în forma ei materială, psihică sau socială, trăim cele ale ei. 
Vei fi liber numai dacă alegi viața în Hristos Domnul, Cel ce ne-a adus harul care ne scoate de sub lege!
Nu te teme!
Crede numai și Domnul va lucra cu fiecare firișor de osteneală din partea ta! Alege să trudești la chemare Lui, la rugăciune și la împlinirea poruncilor, indiferent de ce-ți spune gândul potrivnic. Pe acesta nu-l asculta și mărturisește-l mereu cu curaj și nădejde Domnului. Și chiar și pe cele ce sunt, sau par, hule să le arătăm Lui și să cerem prin rugăciune să ne vindece de ele.
Nu te teme!
Dumnezeu te iubește profund și fără limite!
Nu există păcat al tău care să-L alunge pe El de la iubirea pentru tine! (MS)

51. Relatiile dintre noi suntem chiar noi!

A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaștem din experiență numai existența individuală, firea pare și e simțită ca fiind sfâșiată în porții inegale de care ne „ținem cu dinții” și pentru care ne luptăm fără milă și fără scrupule cu oricine ne amenință „confortul” psihologic din ea, adică rația de plăcere care să ne dea o motivație pentru a fi, în ciuda suferinței care ne strivește. Ca să trecem de la existența individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potență, la cea în act, avem nevoie să ne naștem din nou, din Duh și Adevăr, (ceea ce am și făcut în Botez și Mirungere) și să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creștem în El până la vârsta omului desăvârșit, a Omului Hristos!
Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării și binecuvântării, facem primii pași dincolo de granițele individuale și descoperim cu uimire că relațiile dintre noi suntem chiar noi și că alegând noi să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă și relațiile. Apoi urmează descoperirea că viața celuilalt este viața mea! Și că a cere binecuvântarea lui înseamnă a cere și a primi binecuvântarea vieții mele! (MS)

35. Voia lui Dumnezeu si poruncile Lui sunt chiar prezenta Lui!

Dacă eu îţi vorbesc acum, şi mă gândesc la tine şi apăs pe aceste taste şi scriu aceste litere pentru tine, aceste gesturi şi aceste gânduri sunt produsul voii mele şi eu nu ajung la tine dacă tu nu deschizi mesajul şi nu-l citeşti, făcând, la rândul tău, nişte gesturi şi având nişte gânduri de acceptare, de primire a mea în tine... Şi dacă tu mi-ai cerut un răspuns, pentru mine a fost o poruncă, şi această poruncă era chiar prezenţa ta ascunsă acolo. Numai citind mesajul tău am dat de tine! Şi când ne vom întâlni faţă către faţă, numai dacă te voi privi când mă vei privi vom fi împreună...

Din păcate mulţi înţeleg Poruncile ca pe nişte legi juridice sau ca pe nişte abstracţiuni...

Iubeşte-L pe Domnul cum poţi şi El te va învăţa cât de importante sunt Poruncile Lui pentru ca tu să fii cu El şi El cu tine! (MS)

18. Incetand sa mai fugi de suferinta clipei prezente in Numele Lui, intri in bucuria de a fi cu El

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui...

Când lucrezi Poruncile, ești atent la ele și la tine, încerci să fii onest cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi,  să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole.

Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci.  Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință... (MS)

17. Numai schimbarea interioara conteaza

...Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea!  (MS)

16. Dorul tau e in inima ta! Intra!

Care e dorul tău?
Dorul tău e în inima ta! Intră! Dar cu delicatețea și grija pe care le vei învăța de la Domnul prin rugăciune și ascultare de poruncile Lui!
Nu te teme că „dai de pe un picior pe altul”. E firesc pentru vârsta ta și pentru povestea vieții tale. Fiecare om merge în ritmul lui, pentru că fiecare are o altă experiență de viață, alte traume, alte spaime, alte repere. Fiecare are ritmul lui și calea lui pe Calea cea Una! Ești încă un copil...
Acum ai nevoie să te vindeci de frică, trăindu-ți viața așa cum e acum, cu Dumnezeu. Așa vei descoperi, cu ajutorul harului, mereu și mereu alte înțelesuri, din ce în ce mai sfinte și sfințitoare.
Ai răbdare cu tine, dar nu fi leneșă sau îndărătnică! Să nu ceri de la tine să știi acum ce vrei pentru totdeauna, să rezolvi acum problema viitorului, ci să ceri cu fermitate să faci ce se cere în acestă zi pentru a te vindeca și a trăi în toată adâncimea bucuriei de a fi. (M.S)

7. Vei avea ce doreste inima ta!

Pentru a coborî lumina, pe care o primim în duhul nostru şi în puterile psihice şi somatice ale sufletului, e nevoie să voim şi să ne silim.
E nevoie de asceză, adică de exerciţiu şi luptă, după rânduiala sfântă a Bisericii.
E nevoie să ne curăţim de "toată întinarea", tot cu ajutorul Duhului Sfânt Care lucrează, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea Poruncilor. Acestea din urmă nu sunt altceva decât Prezenţă vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu în noi! Aici se împotmoleşte rău mintea şi voia omului căzut, care ia Poruncile drept norme juridice şi ameninţări. Ascultarea şi împlinirea lor ne va descoperi că sunt, de fapt, împlinirea făgăduinţelor făcute omului de Dumnezeu.
Aşadar, iată ce simplu e să ai mereu mai multă lumină!
Avându-L pe Cel ce "este Lumina lumii" în tine şi fiind în El, vei avea ce doreşte inima ta!
Ca să guşti prezenţa Acestei Lumini, ai nevoie să-ţi cultivi simţurile duhovniceşti.
Biserica e o înaltă Şcoală de Cultură a Duhului, pentru cine nu o confundă cu neputinţele unor mădulare ale ei! (M.S.)

2. El iti lasa darul vietii si Darul Mantuirii pe mainile tale si te cheama sa fii impreuna creator cu El!

În fiecare zi, în fiecare clipă chiar, îmi iau lutul în mâini, adică toată zestrea mea bio-psiho-socio-culturală şi, cu harul Lui, îl frământ şi îl modelez împotrivindu-mă sugestiilor străine dar folosind şi energiile lui.
Eu nu mă pot crea din nou, nu pot fi fiica altor părinţi, nu mă pot naşte în altă ţară şi cu altă culoare a ochilor, nu pot fi mai inteligentă decât sunt şi nici mai frumoasă! Dar pot, în El si cu El, să mă fac fiică a lui Dumnezeu! Eu am luat asta în serios şi asta este truda mea acum!
Şi, în fiecare zi o iau de la capăt, şi, în fiecare seară îi arăt rezultatele. De multe ori Îi arăt doar ce n-am făcut sau ce am făcut altfel decât dorea inima mea. Alteori nu-I duc decât un pumn de lut stâlcit în toate felurile, dar e al meu. Nu e plagiat. Şi El surâde şi-mi spune să intru în bucuria Lui chiar dacă eu nu am nici un rezultat. El ştie că eu Îi sunt credincioasă şi că am luat în serios, pe viaţă şi pe moarte, Poruncile şi Făgăduinţele Lui în ciuda neputinţelor şi împotrivirilor lutului firii mele!
E minunat şi înfricoşător să fii în Mâinile Domnului pentru că El îţi lasă darul vieţii şi Darul Mântuirii pe mâinile tale şi te cheamă să fii împreună creator cu El! (M.S.)