72. Fericirea pe care ne-o da Dumnezeu nu e legata de ce ni se intampla, ci de trairea in Prezenta Lui

Numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui.
Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, Domnul, Biruitorul lumii acesteia biruiește „Lumea” cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină. Atunci învăţ să mă lepăd de mine, de lumea din „capul meu”, de întipăririle ei din mintea mea. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când lucrez Poruncile, când sunt atent la ele și la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, și refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez,  să mă lepăd de toate schemele și tiparele minții prin care credeam că mă protejez de suferință amețindu-mă cu plăceri efemere și frivole.
Încetând să mai fug de suferința clipei prezente în Numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume mi se întâmplă sau fac.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Atunci începem să gustăm (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri! (MS)

30. Durerea este ceasul desteptator din somnul unei vieti somnambule

Ea ne arată că nu suntem în rai şi că raiul nu e pe acest pământ şi că raiul se zideşte de către fiecare dintre noi, dacă alegem să fim cu Cel ce "astăzi poate fi cu noi în Rai" dacă acceptăm să ne fie El Domnul şi Stăpânul nostru în această viaţă pe care nu putem s-o trăim decât în această lume, după legile ei. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să schimbe legile acestei lumi, ci ca să ne dea puterea să ne purtăm cu ea şi cu legile ei ca El. S-o biruim primind biruinţa Lui, intrând în ea şi făcând-o a noastră. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei. Domnul ne învaţă şi ne dă putere să o acceptăm, să nu ne împotrivim răutăţii ei, ci s-o trăim ca El şi cu El. 
Confruntarea cu realitatea aşa cum este, ne face mai întâi lucizi. 
Luciditatea ne arată că suntem vulnerabili şi neputincioşi şi ne împinge să căutăm puterea care ne lipseşte. 
Iată oferta lui Dumnezeu: puterea Lui, dăruită de El Personal, de chiar prezenţa Lui în noi şi în viaţa noastră. Oricât de târziu ar veni această deşteptare, nu va fi prea târziu. Dumnezeu ne scoate mereu în cale omul Lui, gata să ne arate Calea. Numai să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Dacă alegem să fim orbi şi surzi, El nu Se supără, ci revine, mereu şi mereu şi mereu. Nu El ne potriveşte suferinţele din viaţă, ci doar "profită" de ele ca să-I auzim chemarea şi să-I primim oferta! (MS)