268. Divorț

Divorțul nu este niciodată Voia Domnului, este numai voia omului. Dumnezeu i-a dăruit omului o atât de mare libertate, încât acesta poate să desfacă ce a unit Dumnezeu. De ce îngăduie Dumnezeu divorțul? Repet: datorită libertății pe care i-a acordat-o omului. De ce îngăduie Dumnezeu în Ortodoxie o nouă căsătorie? Pentru că Dumezeu nu-l părăsește pe păcătos, ci îl ajută ca, alegând între desfrâul libertin și o nouă unire binecuvântată de Dumnezeu, să se mântuiască.
Când celălalt își jertfește copilul și familia de dragul fericirii, să te raportezi cu durere și cu rugăciune. Rugăciunea pentru cel pierdut în păcat și pocăință pentru păcatele personale care poate l-au împins pe celălalt la păcatul lui, sunt căi dumnezeiești de vindecare. (MS)

264. Iertarea, bunăvoința de a ierta ne deschid inima către mila lui Dumnezeu

Lucrarea în timpul săptămânii înseamnă rugăciune pentru cele descoperite și practicarea rugăciunii și a binecuvântării cât mai des posibil.
Comportamentele care te-au rănit și cu care tu te-ai rănit și ai rănit și pe ceilalți sunt de cele mai multe ori neintenționate. În orice caz, imposibil de controlat cu voința. De fiecare dată credem că dacă ne-am controla mai mult am reuși să evităm răul, dar nu-i adevărat. Mintea conștientă și voința noastră nu au puterea să controleze aceste porniri care vin din adâncul rănit al inimii. Iertarea, bunăvoința de a ierta ne deschid inima către mila lui Dumnezeu, iar rugăciunea deasă și conștientă ne aduce harul vindecător, care pătrunde în acea beznă a adâncului și ne luminează, ne vindecă. Vindecându-se acel adânc, cele de deasupra, adică cuvintele și comportamentul se schimbă și ele. (MS)

210. Uciderea fratelui

Serile Talpalari
26 feb 2013

ASCULTAŢI AICI CONFERINŢA

Facere Capitolul 4

1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu".
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.
3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

 

5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.
6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?
7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

 

¤ Sentimentele nu sunt păcat. Omul poate să nu facă binele şi încă nu a căzut în păcat. A nu face binele face parte din neputinţa firii căzute. Bun este Dumnezeu. Cain ar fi putut să trăiască bine chiar cu acele sentimente (furie, revoltă, nedreptăţire) exprimându-le în faţa lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul. Faţa lui nu s-ar fi întristat, ci ar fi fost plină de aşteptare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

¤ Cain nu i-a răspuns lui Dumnezeu la întrebarea "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta?"

¤ Puterea de a rezista la aceste stări sufleteşti omul n-o găseşte decât la Dumnezeu (dacă nu neagă şi nu ascunde acele stări). De aceea, primul pas e de a-I spune lui Dumnezeu.

¤ Pentru a merge pe o cale bună, omul are nevoie să pornească de la ceea ce este. Nu aştept să fiu în stare bună ca să vorbesc cu Dumnezeu.

¤ Problema nu e că suferim, ci cum suferim:
- putem suferi egoist (ca Adam, care a spus "nu eu, ea...")
- sau putem să ne sfinţim prin suferinţă (spunându-I Lui ce ne doare, ca David în psalmi. David a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, nu către altcineva nici către sine.)

¤ Aşteptarea firească a omului de la Dumnezeu e să fie cu El. Aceasta e singura aşteptare legitimă şi sănătoasă: "Căutaţi Împărăţia!"

¤ Ce avem de făcut noi, care nu ne putem gândi la sfinţenie: să ne uităm la ţinta de la capăt: Dumnezeu şi astfel nu vom greşi direcţia. Dacă mă uit la un reper de sub ochii mei, având repere mici, la orice abatere mă rătăcesc. Dar dacă mă uit la ţintă, orice aş face pe cale, pe oriunde m-aş abate, chiar dacă nu ajung la ţintă, nu mă rătăcesc.

¤ Ce vrea Dumnezeu de la Cain: ca sufletul, mintea să fie îndreptate către El şi nu la jertfa lui, ori la cum crede el că ar vrea Domnul să fie acea jertfă.

¤ Dumnezeu nu ne ia imaginaţia şi dorinţele, ci avem nevoie să I le dăm Lui, să le convertească. Să nu dispreţuim nicio simţire, ci să I le arătăm spre transformare. Toate se transformă în bine
Astfel, resentimentul, care e aducere aminte a răului făcut se transformă în aducere aminte cu recunoştinţă. Eu nu uit acea întâmplare, dar amintirea se transformă în lucrare bună.

¤ Jertfa e un "răspuns la dragostea lui Dumnezeu" (liturghie) şi nu un mijloc de procurare a dragostei Lui (care e magie)

¤ Darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor; omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu.

¤ Omul are această patimă: să se simtă confortabil. El este rob, sclav confortului, chiar şi când confortul acesta nu se referă la condiţii bune, ci dimpotrivă. Este vorba de rezistenţa la schimbare.

¤ Puterea sentimentelor şi resentimentelor poate fi biruită prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

¤ Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă un singur stăpân: pe El. Iar el să stăpânească toată lumea. Când se rupe de Dumnezeu, el a pierdut şi stăpânirea. Acum nu mai stăpâneşte el, ci este stăpânit de toate. Porunca lui Dumnezeu este chiar puterea lui Dumnezeu. Când vrem să împlinim porunca, în lupta cu patima, tocmai prin asta primim putere. Dar noi, fiind îndreptaţi spre obiectiv (să nu fac păcatul), nu mai observăm ce se întâmplă în noi. Dacă omul contemplă această putere cu care împlineşte porunca, atunci cunoaşte cum lucrează puterea lui Dumnezeu. Lupta aceasta durează numai până ce se mută atenţia de pe ce doream, pe ce face Domnul.

¤ Slăbiciunea firii nu este "materia păcatului" (pentru că atunci nu am mai fi liberi), ci prilej de alegere a păcatului care "bate la uşă", ca urmare a libertăţii de a alege să nu facă binele. Dar noi avem nevoie să fim conştienţi cât de slabi suntem, ca să putem spune "Doamne ajută-mă!" Neputinţa se transformă în putere dacă se deschide puterii lui Dumnezeu. Cât timp nu ne dăm seama că suntem neputincioşi noi trăim inconştient, ca dobitoacele. Omul conştient ştie că nu poate să fie nimic fără Dumnezeu. Conştientizarea aceasta mă face dezmărginit. Cu cât îmi voi cunoaşte mai mult neputinţa, cu atât mă dechid mai mult către El şi pot mai mult cu El.

¤ Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iubeşte. Doar că iubirea Lui nu înseamnă să fim aplaudaţi pentru păcat.

¤ Dumnezeu îl invită pe om să se întoarcă la credinţă în orice punct al căderii s-ar afla.

¤ Marea noastră traumă este ruperea de Dumnezeu (pe care au făcut-o Adam şi Eva). Trauma părinţilor a putut să slăbănogească pe unul din copii ca să fie vulnerabil la păcat. Consecinţa căderii lui Adam şi a Evei: omul nu mai gândeşte binele, ci e nevoie de deschidere specială către Dumnezeu prin chemarea Lui. Consecinţa traumei nu mă obligă să fac păcatul. Doar că binele nu se mai lucrează automat (ca la Adam şi Eva înainte de cădere).

¤ Sentimentul de nedreptate generează violenţa
Treptele căderii:
I - întristarea, suferinţa, revolta
II - resentimente (retrăire a evenimentului şi rumegare)
III - dorinţa de răzbunare. Cu dorinţa de răzbunare se naşte şi puterea cu care facem, activarea energiilor ca să facem răul.
IV - prin activarea acestor energii, noi primim duhul răzbunării, care este de la diavol, ce vine şi se sălăşluieşte în inima noastră.

¤ Taina fărădelegii - înţelegând-o vom înceta să facem din asta egoistă şi voi înţelege că rău nu este celălalt, ci el însuşi este stăpânit de rău.
Motorul acestei dinamici ucigaşe este refuzul omului de a se maturiza, rămânerea lui în mentalitatea că totul i se cuvine. De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, permanentă luptă pentru drepturi şi favoruri: acesta este tiranul din noi. Cei cu care venim în contact sunt sclavi care ei însuşi se aşază în această poziţie. Nu există sclavi pentru că există tirani, ci există tirani tocmai pentru că există sclavi.
Dacă nu mă maturizez, lucrurile sunt foarte tragice pentru că pot să fiu om religios, cult şi pot dori lucruri bune, dreptate adevărată - dar toate acestea sunt de la copil şi sunt pretenţii.
Atitudinea egocentrică provoacă violenţă şi-l face pe om orb. Cum recapăt vederea? Mulţumind pentru toate, că toate sunt daruri.
Orice violenţă împotriva fratelui este un refuz al căii de creştere spirituală.
Când violenţa nu este îndreptată spre dobândirea Împărăţiei (care "se ia cu sila" - o cer deşi nu merit, ori cu "sila" mă rog, deşi nu am chef), atunci se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor.

Justificarea de sine

Îndreptăţirea este aruncarea responsabilităţii pe celălalt şi ne împiedică să fim conştienţi de propria responsabilitate. E adevărat ce ţi-a făcut celălalt, dar tu ce făceai/gândeai în acel moment, când ţi-a făcut acel lucru?
Dreptatea lui Dumnezeu e armonia, e iubire. Când face dreptate, El integrează, armonizează, îl cheamă pe cel ieşit din armonie la asta.

¤ În orice conflict există două părţi şi fiecare are responsabilitatea sa. Când nu-mi asum responsabilitatea şi mă îndreptăţesc, celălalt îşi poate asuma întreaga vină (ceea ce e greşit) şi apare o falsă vinovăţie.

¤ Toate necazurile sunt invitaţii la vindecare. Locuri de întâlnire cu El. Dacă mă opresc la întâlnirea cu El nu înseamnă că o să fie "bine", ci că voi fi viu şi intru în Împărăţie.

¤ Multe lucruri care au fost folositoare în copilărie ca să supravieţuiesc mă împiedică acum să trăiesc.

¤ "A iubi" = a spune "nu" la tot lucrul care nu e iubire. Eu nu ştiu ce înseamnă să iubesc, dar ştiu ce înseamnă să nu iubesc şi aceea să nu fac, iar Domnul îmi arată ce este iubirea.

202. "Rezumatul anului" la Serile Talpalari

11 dec 2012 ST maica Siluana Vlad, pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Parintele duhovnic atunci cand terminam spovedania prin dezlegarea de pacate imi arata ca sunt iubita de Dumnezeu. Atunci ma simt eliberata de cineva, de ceva. Important e sa facem diferenta intre eu cea care pacatuiesc si pacatul meu. Ca sa ne dam seama cum sa ne iubim, pentru mine Biserica a rezistat de atata timp si a instaurat aceste Taine. Atata timp cat eu ma identific cu pacatul meu, eu nu voi constientiza ca sunt iubit. Biserica ma invata ca eu sunt extrem de importanta pentru Dumnezeu. Nu ne iubim atata timp cat indragim pacatul. Prima forta de iubire adevarata este ura pacatului. Iubitul credincios nu este iubitul pacatos. Noi nu suntem tot una cu rautatea din noi.
Avem nevoie sa uram pacatul din noi. Asa voi putea sa ma iubesc pe mine si sa-i iubesc si pe ceilalti.


Putem sa traim anumite stari sufletesti si simultan in duhul nostru sa traim bucurie, rabdare, pace. Asta avem nevoie sa invatam, sa nu uitam ca avem si o dimensiune duhovniceasca si sa nu ne identificam complet cu simtirea. Astfel pot sa spun Multumesc chiar cand nu am recunostinta. Rostirea mea poate sa iasa din injuratura si sa rosteasca cuvintele duhovnicesti si mintea mea sa le dea atentie. Omul cel nou e format prin rostirea rugaciunii si atentie. Asa vine si simtirea lui Dumnezeu.
Autenticitatea noastra e rapita de cel rau, de sentimentele noastre, asa ca avem nevoie de exercitiu in a da slava Domnului si sa ne lipim de asta, chiar daca nu simtim recunostinta.


Omul cazut are o portita de scapare la furie. Spunem ... Ma sufoc... Facand si lovind ne descarcam, dar ne ucidem ocazia de vindecare. Eu am nevoie sa spun Doamne, nu pot, ajuta-ma!
Tot ce spune psihologia e cu doua taisuri. Ne ajuta sa spunem pe nume problemelor, dar apoi există riscul de a-L folosi psihologic pe Dumnezeu, in a trai doar pe orizontala, in a folosi harul lui Dumnezeu pentru a avea succes, pentru a fi puternic si in a-mi hrani egoul.

Sa nu dispretuim rugaciunea nici unui om din lumea asta, indiferent cum s-ar ruga si cum L-ar numi pe Dumnezeu. Dumnezeu va lucra si-L va aduce acasa, pentru ca ortodoxia este firea omului. În toate religiile şi spiritualităţile omul Îl caută pe Dumnezeu. Ortodoxia este singura religie in care omul e gasit de Dumnezeu.


Diavolul ataca prin ganduri. Pofta nu este demonica, ea e BIO si daca primim ganduri referitoare la pofta ea devine rea, demonica.

A face voia lui Dumnezeu:
1. Doamne habar n-am cum sa fac voia Ta ca la fiecare pas fac voia mea
2. Sa ma dau pe mana unui duhovnic . Dumnezeu nu-mi poate vorbi direct cu mine pentru ca toata atentia mea e centrata pe voia mea.
3. Imi tai voia pentru Dumnezeu, prin parintele duhovnic
4. Taierea voii in relatiile din casa: renunta la ambitia ta, la ultimul cuvant in casa, la dreptatea mea. Nu-mi tai voia la carciuma. Taie-ti voia in fata sefului tau, chiar daca tu crezi ca e mai prost si roaga -te pt el
5. Incepe sa faci poruncile lui Dumnezeu!
6. Doamne, ma incredintez cu toate Tie!

191. Trezvia este adâncul atenţiei!

Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsăm să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din "comun"! Pe aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. Dar ea poate fi folosită duhovniceşte.

Ce e de făcut?

Să încerci să fii atent la ce gândeşti. Să nu te mai laşi gândit, ci să gândeşti tu, cât mai mult şi să transformi fiecare gând în rugăciune, punând lângă el, înainte sau după, un "Doamne"! Nu te descuraja dacă la început vei avea numai rateuri!

Apoi, priveşte cât mai mult timp o icoană, adică lasă-te privit de Domnul sau Măicuţa din ea! Fii atent la această privire de Dincolo, din inima Celui care te priveşte! Apoi, încearcă să te lipeşti cu atenţia de cuvintele rugăciunii Numelui Domnului! Vâră-te în ele cu atenţie, ca şi când ai sta într-un fotoliu!

Apoi, fii atent pe ce îţi "alunecă" ochii! (MS)

183. Când vorbim cu noi însine, ne asemănăm cu sarpele care-si mănâncă singur coada!

E o minune că un om, rob al spaimelor, dorinţelor şi căutărilor de tot felul, ispitit de deznădejdea pe care vrăjmaşul ne-o oferă ca pe "singura soluţie!", să ia pur şi simplu decizia de a nu mai întreba "de ce?" şi de a căuta să facă voia lui Dumnezeu.
Poate că vă va fi de ajutor acum pe cale un cuvânt al unui sfânt din secolul trecut. Pornind de la definiţia Rugăciunii ca vorbire a omului cu Dumnezeu, el învăţa că o formă uşoară de rugăciune este conversaţia permanentă cu Dumnezeu, renunţarea la "a gândi" în favoarea lui "a vorbi cu Dumnezeu". E aceeaşi "tehnică" pe care o primim şi de la părintele Rafail care ne învaţă să-I arătăm în fiecare clipă lui Dumnezeu exact ce este în noi şi, în mintea noastră, în inima noastră, tot, tot...
Această expunere onestă în faţa privirii lui Dumnezeu va lucra, la început, fără ca noi să simţim ceva special, pentru că va lucra cu duhul nostru, cu partea sufletului la care nu avem acces din cauza agitaţiei psihismului nostru înnebunit de realitatea zilei. Acolo va lucra această rugăciune, în acel ascuns al nostru şi viaţa ni se va schimba! Când vorbim cu noi înşine, ne asemănăm, spune sfântul, cu şarpele care-şi mănâncă singur coada! Or, prin simplul efort de a ne arăta lui Dumnezeu cu toate ale noastre, fără ascundere şi fără eforturi de cosmetizare, ne smulgem pur şi simplu din acest cerc vicios al egoului în care, mulţi dintre noi nu mai putem respira...
O, dacă am alege să ne confesăm mereu doar lui Dumnezeu! Am fi ca Fericitul Augustin care s-a confesat lui Dumnezeu, spune Părintele, şi nu ca Jean-Jacques Rousseau care s-a confesat doar sieşi!
Să ne mutăm cu toate ale noastre în această Rugăciune simplă şi Domnul nu va întârzia să ni se facă cunoscut ca Prieten! (MS)

182. Cum putem explica si înţelege că prin rugăciune putem să-i ajutăm pe cei adormiti?

Mântuirea este personală şi exact din aceasta cauză rugăciunea noastră îi poate ajuta pe cei adormiţi. Dar să nu confundăm persoana cu individul. Dacă mântuirea ar fi individuală, n-ar mai fi nimic de făcut. Dar persoana e altceva, este existenţă în comuniune!
Cereţi de la Domnul să vă lumineze ca să înţelegeţi şi citiţi pe Părintele Sofronie.
Dar nu de "explicaţii" avem nevoie, ci de experimentarea puterii rugăciunii şi a comuniunii în propria viaţă şi inimă!
Să avem încredere în Sfânta Biserică mai degrabă decât în explicaţii şi vom cunoaşte direct, concret, ce înseamnă rugăciunea pentru cei adormiţi! Doar să vrem să cerem asta de la Domnul şi să nu acceptăm fără verificare explicaţiile date de alt-cineva! (MS)

149. Oferi ce simti Domnului cu miscarea aceea lăuntrică, însotită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu!

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria.
Totul e să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă acceptăm și suntem atenți la ce simțim, la freamătul acesta al vieții din noi, și oferim asta, adică „pe noi înșine și toată viața noastră” Domnului, El vine și ne transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre. Când trăim doar ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur.
Asta este viața concretă a creștinului în Biserică: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în Sfintele Slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu! (MS)

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

115. La sfânta Liturghie este activată în noi preotia universală

Continuare spicuiri din cuvântul postat aici.

Despre rugăciune

Rugăciunea „Doamne Iisuse...” este o rugăciune care lucrează în mai multe etape

1. Mai întâi, este rugăciunea Numelui, în etapa în care suntem încă pătimaşi; nu lucrăm patimile, dar cădem în ele; uneori cădem cu gândul, alunecăm chiar şi cu fapta - dar e cădere, nu-i lucrare – în momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu şi zice „Doamne, fără Tine nu pot să nu fac rău; nu pot să fac binele pe care îl doresc”, în momentul acesta noi primim rugăciunea „Doamne Iisuse...” Cât eu sunt încă conştient de păcătoşenia mea, este foarte greu să mă rog pentru celălalt.

2. Apoi, este numită rugăciunea minţii, când eu încep să fac deosebirea dintre mintea lucrătoare în lumea aceasta şi mintea lucrătoare cu Dumnezeu. Când încetează gândurile  şi toată mintea se adună în jurul cuvintelor "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"

3. Apoi apare străpungerea inimii şi Părinţii vorbesc despre un „gârlici”, o spărtură, nu în inima de carne, ci în inima duhovnicească – aceea este rugăciunea inimii.

Liturghia de după Liturghie nu mai e a preotului, ci a credinciosului.

La Sf. Liturghie – care este viaţa noastră şi viaţa Bisericii şi singura cale de mântuire pentru noi - se întâmplă minunea că noi suntem transformaţi: pâinea şi vinul, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar noi, credincioşii, în co-liturghisitori – este activată în noi preoţia universală, adică acea capacitatea a omului de a se oferi pe sine şi pe toate ale sale lui Dumnezeu ca să le sfinţească.

Când ne daţi drumul „cu pace să ieşim” ne trimiteţi preoţi în lume. Toţi participanţii la Sf. Liturghie devin preoţi în lume. Ce fac eu în lume cu asta: „ale mele se transformă în ale sale”. Liturghia după liturghie este practic rugăciunea inimii. Prin Sfintele Taine, omenescul se transformă în divino-uman: Liturghia pe care o practic eu după liturghie e să transform păcătosul în sfânt. Nu mă puteţi pune pe Sfântul Altar sau la spovedanie să mă transformaţi în sfânt. Asta nu se face în taina Spovedaniei. Acolo eu vă dau păcatele mele, durerea sufletului meu, pe care le daţi lui Dumnezeu şi-mi oferiţi iertarea pe care o dă Dumnezeu şi mă ajutaţi să mă curăţ şi mă umpleţi de har ca eu să mă transform în sfânt.

Nimeni nu transformă pe păcătos în sfânt decât Dumnezeu, la ofranda omului, iar liturghia de după Liturghie este lucrarea de oferire a mea ca păcătoasă lui Dumnezeu ca să mă transforme în sfânt.

De ce să nu spunem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”?

Nu pot să spun niciodată „miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”. N-am dreptul să vă consider păcătoşi. Asta e judecată, pentru că s-ar putea ca aici să fie un sfânt. Eu pot să spun că ce ai făcut e un păcat, dar nu pot să te fac păcătos.  Numai despre mine pot spune că sunt păcătos.  Această trăire ca păcătos aduce harul pocăinţei în mine şi trăind pocăinţa până în adânc se întâmplă o minune: Descopăr că sunt una cu toţi oamenii. Şi atunci când spun „pe mine”, de fapt, spun pe mine Omul, spun pe mine, toţi oamenii.

Când sunt într-un grup însă zic „miluieşte-ne pe noi”.

În clipa în care vorbeşti cu cineva şi el vorbeşte şi tu taci, rugăciunea vine la tine „miluieşte-mă pe mine păcătosul” . Nu mai spui „miluieşte-ne pe noi”. Nu pot să mă rog pentru noi amândoi când vorbeşti tu, pentru că nu ţi-aş face loc, ci spun „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ca eu să pot să renunţ la mine, să mă deschid, să-l primesc şi să-l aud pe celălalt. Căci dacă eu nu mă deschid atunci lui Dumnezeu, celălalt nu intră în mine. După aceea, dacă are nevoie de mine, mă rog pentru el „miluieşte-l pe cutare”.

Dar şi referitor la „Doamne, miluieşte-l pe cutare”: Cea mai puternică rugăciune pt mine în relaţie cu cei cu care lucrez este „Doamne binecuvintează-l pe cutare”, nu „Doamne, miluieşte-l pe cutare”,  deoarece oamenii care pătimesc (necazuri) şi ne solicită ajutorul fac şi păcate şi vin cu un duh încărcat de patimile lor, de anumite duhuri la care, rugându-te mai mult, devii mai sensibil. Şi dacă vine cineva care are duhuri foarte puternice, simţi asta şi nu poţi să zici „Doamne miluieşte pe cutare” că n-ai atât de putere să te baţi cu duhurile care-l chinuie pe cel din faţa ta (dacă nu eşti preot*). Eu, spre exemplu, n-am putere să lupt cu acele duhuri. Şi atunci zic „Doamne binecuvintează”. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Mt. 5, 44). Omul acela nu-mi face rău, dar duhurile care-l atacă pe el mă atacă pe mine. Dacă zic „miluieşte-l pe el”, mă aşez în poziţie superioară şi diavolul mă dărâmă. Dar dacă mă smeresc şi zic „Doamne binecuvintează-l”, această rugăciune are multă putere.

Şi când mă rog pentru toată lumea, zic „miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea ta” (de la Sf. Siluan). Dar noi să ne rugăm şi „pe mine păcătosul”, pentru că dacă te rogi doar pentru lume, dracul aduce un duh de mândrie care-mi spune „o, mă rog pentru lume!”.

______________________

* Preoţii au altă putere şi altfel de rugăciune şi două lucrări. Ei se roagă pe de o parte ca păstori, pentru fiecare credincios din parohie, pe numele lui. Apoi, se roagă pentru ei înşişi, spunând „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ei au mare nevoie de a se ocupa şi de rugăciunea asta. Această rugăciune face parte din „igiena personală”. Când fac rugăciunea asta, nu sunt egoist, ci îi va fi mai uşor fratelui meu să se întâlnească cu mine. Când mă unesc cu mine în adâncul meu, mă unesc şi cu ceilalţi. 

113. Rugăciune si simtire: "Duhul este dragostea mintii către cuvânt"

spicuiri din conferinţă...
Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în "bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine". Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta. 

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine).  Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de "lumea aceasta" nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu - eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu. 

„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.

"Lumea aceasta" e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt "tot acela", pe care-l "ştiu". Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.

Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa....

Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.

Când zic "Doamne Iisuse Hristoase" lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog. 

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.

Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.

Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine "a vorbit cu duh". Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este  cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte...

Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii

Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:

-         să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt

-         să mă compar cu tine şi să mă mândresc

-         să transform simţirea în rugăciune

Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.

Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi,  în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic "Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l". Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi "fără păcat" înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă.  Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.

Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

80. Numai schimbarea interioară contează

Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea! (MS)

70. Cum să iubim si cum să ne curătim inima?

Serile Talpalari 22 nov, partea a II-a

• Ce să înţelegem, unde era Dumnezeu atunci când noi sufeream o răutate?
• Cum să iubim şi cum să ne curăţim inima?

Ce numim noi iubire este o stare plăcută provocată de nişte lucruri care ne fac plăcere.

Iubirea este Dumnezeu. Este felul de a fi al lui Dumnezeu, care nouă nu ne este accesibilă decât uneori, în anumite momente de har, când simţim că suntem iubiţi. Atunci când simţim că iubim pe toată lumea...

Foamea noastră de iubire se materializează în proiecte de manipulare a celor din jur „cum să mă iubească” ce să-i spun, ce să-i fac, ce să-i dau ca să mă iubească...

Un om cu bun-simţ zice: „Dacă Tu eşti iubire, pe Tine Te vreau. Şi până când nu vii Tu să mă înveţi iubire eu nu mai vorbesc despre iubire”...

Dar când ştiu că simţirea mea e bolnavă, nu mai judec lucrurile... Să ne punem picăturile pocăinţei, ale poruncilor... altfel n-avem nicio şansă...

Eu sunt aruncat în întunericul cel din afară. Ce simt eu nu e adevărat, ce ştiu eu nu e adevărat şi atunci ce pătrunde în întunericul ăsta al meu? Vine şi spune „Eu sunt Lumina lumii”... Şi unde mergi Tu Doamne?: „Uite pe Golgota, apoi în iad şi apoi la dreapta Tatălui”... şi facem asta şi încet încet ne transformăm... în ce? în Hristoşi, aşa cum spune Sf Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

E greu să simţim iubire pt că simţurile noastre sunt îndreptate spre în afară. Avem nevoie să închidem încet, încet simţurile din afară şi intrăm să simţim înlăuntru...

Dacă închidem aceste porţi şi „postim” cu ele şi intrăm în tăcere, în rugăciune, în inimă,

pe măsură ce omul e onest şi se roagă e condus pe Calea lui Hristos care duce în inimă

Curăţirea inimii este împlinirea poruncilor sau renunţarea la păcat.

Porunca nr 1 este iertarea, care e şi prima formă a iubirii...

Avem nevoie să-i iertăm pe ceilalţi că nu corespund ideilor noastre...

Şi când pornim cu asta, să vrem să iertăm... descoperim că nu putem... În acel moment în care simţim că nu putem ierta, vine porunca „pocăiţi-vă că s-a apropat împărăţia”.

Eu nu mă pot pocăi cât cred că sunt bună. Dar când încep să mă rog „Doamne ajută-mă”, descopăr că de fapt, nu vreau. Şi atunci începe pocăinţa. Începutul pocăinţei este ca o uşă care se deschide singură.

E greu, pentru că trebuie să ieşim din întunericul din afară, care se foloseşte de simţurile noastre. Dar, dacă scăpăm de asta, îl vedem pe Dumnezeu...

... Să nu deznădăjduim, pentru că ne iubeşte Dumnezeu. Totul e să nu ne aşezăm în acest întuneric ca şi cum am fi în lumină.

48. Cum să scăpăm de necazuri?

Fără tăcere, fără linişte, nu putem ajunge la mângâiere, pentru că mângâierea nu vine în mintea aceasta, ci în mintea care tace. Ca să simţim mângâierea lui Dumnezeu avem nevoie de pace.

Treaba ta nu este să găseşti liniştea, bucuria, pacea.
Ca să ajung la mângâiere, am nevoie să tac, ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu
De abia după ce dobândim pacea vin celelalte daruri.

Avem nevoie de efort, de silire...

Dacă învăţăm să tăcem, vom descoperi mângâierea care vine prin această liniştire.

45. Cand devenim vase ale Duhului Sfant, suntem la cea mai deplina si fericita dimensiune a lui a fi

Nu uita că în tine sunt toată frumuseţea şi tot binele după care tânjeşti şi ele nu aşteaptă decât să fie trezite la viaţă de Dumnezeul Cel Viu şi să se dăruiască celor din jur ca ceva cu totul şi cu totul personal şi original. Fiecare suntem unici. Nu, nu imităm pe nimeni când suntem în rugăciune, ci numai în păcat. Păcatul născut din frică ne face să fim ca "toată lumea", să fim "în rând cu lumea" ca să nu fim marginalizaţi şi respinşi. Atunci ne îmbrăcăm, vorbim, gândim, ne hrănim "ca toată lumea" şi murim la fel!
Rugăciunea sfinţeşte omul în întregime şi toate ale lui devin divino-umane! Iar dorul inimii noastre este să fim ca Dumnezeu, adică să fim dumnezei după har. Acum înţelegi de ce te rog mereu să binecuvântezi?
Binecuvântarea lui Dumnezeu în tot locul şi în toată vremea e cea mai curată rugăciune, şi când facem asta patimile nostre slăbesc şi mor! Asta este asceza creştină: o formă concretă, vie de binecuvântare a lui Dumnezeu în cele mai concrete şi mărunte gesturi ale vieţii, pentru a face loc lui Dumnezeu în noi! Când devenim vase ale Duhului Sfânt, suntem tot noi, dar la cea mai deplină şi fericită dimensiune a lui a fi. Şi atunci îţi poţi băga creionul în gura şi să rozi puţin din el pentru că nu-ţi vine un răspuns la mate, dar va fi altfel! Sub trecătoarea frică de examen, vei simţi pâlpâirea limpede şi statornică a lumii sensului vieţii tale pe acest pământ! Atunci vei dori să iei examenele pentru că aşa vei avea o pregătire care te va ajuta să dai slavă lui Dumnezeu şi să slujeşti pe aproapele tău. Atunci vei aştepta să te întâlneşti cu profesorul tău la examen ca să-i împărtăşeşti din "aventurile" tale cu disciplina lui iubită! Atunci, orice gest către ceilalţi va fi un gest de dragoste şi nu de apărare sau atac... Utopii? Eu ştiu că tu ştii că nu sunt utopii! Ne trebuie doar răbdare şi onestitate şi hărnicie! (MS)

39. Despre rugăciune

Cuvinte ale Maicii Siluana rostite la Serile Talpalari din 18 oct 2011

partea 1

… Mintea care era conectată la Dumnezeu avea capacitatea să tacă şi să fie luminată… Mintea lui Adam, având lumina lui Dumnezeu, ştia să spună lucrurilor pe nume… cunoştea…

cunoaşterea crea bucurie, dragoste, era o relaţie de dragoste, nu o informaţie

… Primul pas e să descoperim că mintea noastră este bolnavă

al doilea pas e să împlinim porunca rugăciunii aşa cum se practică ea în Biserică

… Pe măsură ce ne vindecăm în Biserică, inima noastră se trezeşte… noi avem o avere incredibilă… în noi există Dumnezeu, se află Duhul Sfânt, care abia aşteaptă să lucreze şi să se manifeste, dar noi nu-l punem la treabă…

… Dar noi aşteptăm să “ne vină”. Una din piedicile la rugăciune e să aşteptăm să ne vină să ne rugăm şi nu ne vine. … lucrurile care "ne vin" sunt ale firii căzute… un  pas important în rugăciune e să nu faci ce-ţi vine… fiind conştienţi că suntem bolnavi nu ne mai bazăm pe ce gândim, pe ce simţim, ci pe ce zice Dumnezeu…

(partea a 2-a)
Cum să ne apucăm de rugăciune?




...Ca să ne apucăm de rugăciune, avem nevoie să conştientizăm că asta nu e viaţă...

(partea a 3-a)

Care e rolul trupului şi al timpului în rugăciune?



Timpul pe care-l avem e acaparat cu totul de stăpânitorul acestei lumi... Primul pas pe care-l avem de făcut e răscumpărarea timpului...

Timpul este la dispoziţia noastră şi e gata să facă bucle de veşnicie...

Despre tăcere:

... Tăcerea este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu...

... Tăcerea este începutul rugăciunii...
... Avem nevoie să ascultăm tăcerea; ascultând-o, descoperim că este limbajul veacului viitor.
... Fără să tăcem, nu ajungem nici la curăţire de patimi.

Despre pocăinţă

34. Dincolo de deznadejde este o bucurie mare!

Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul, la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om, se face prin moarte: moartea păcatului și a plăcerii în care ne înglodează. Și mulți se tem de această moarte și nu cred că sufletul care se unește cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învață și ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăiește o adevărată înviere.
Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor și, iată, este! Vine cu noi pretutindeni, ne așteptă oricât de mult am ocoli și rătăci, ne susține și ne luminează chiar și în nebuniile pe care le scornim în alergarea după plăceri și fericiri străine, ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toți și toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră. Să fie aproape ca, de vom voi, să ne spele, să ne panseze rănile, să ne vindece și să ne dea veșmântul bucuriei Sale!
Domnul aude orice suspin și vine degrabă la oricine Îl cheamă. Cei ce nu-I văd încă prezența și nu-i simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură să-și vină în sine și să se întoarcă în casa Tatălui și se supără pe Dumnezeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă să le astâmpere foamea de bucurie cu acele amărâte de roșcove... (MS)
vvv
Dar rugăciunea permanentă, gândul permanent la Dumnezeu, face ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru și să transforme toate cu prezența Lui!  Și când nu o vom simți, vom ști că El e acolo, așa cum soarele e acolo, dincolo de nori, când e vremea rea! Atunci vom purta tristețea sau durerea ca pe o chemare la și mai intensă rugăciune. (MS)
vvv

Așa creștem! Cădem și iar ne ridicăm! Ne ridicăm și iar cădem!

Și urmează să învățăm să credem că Domnul e cu noi și când, și mai ales când, nu-L simțim! Când nu-I simțim prezența, dar ne simțim nimicnicia și mizeria, să știi că El este! Fără El, fără Lumina Lui, n-am vedea nimic, pentru că am fi încă plini de iluzia că suntem cineva! Și am avea multă treabă să ne plângem de ceilalți, să-i acuzăm, să-i judecăm! Cum și avem, când nu ținem mintea în iadul din noi, nădăjduind în mila Lui! 

(MS)

32. Cea mai mare minune e sa crezi*

Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem până în ultima clipă a vieţii noastre.

Când omul se întreabă ce sens are viaţa... este foarte aproape să trăiască minuni...
vvv


O altă minune este minunea rugăciunii...
vvv
Omul care se trezeşte, folosind darul lui Dumnezeu care e mintea poate ajunge la bucurie fără necazuri. Necazurile sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi pentru că nu conştientizăm. Ne trezesc inima împietrită. Ni se întâmplă necaz ca să ne trezim.
vvv
Ce-i oferi tu lui Dumnezeu ca El să ţi se ofere ţie? Loc.

*Cuvântul Maicii Siluana de la conferinţa Despre sfinţi şi sfinţenie, Talpalari, 4 oct 2011

25. Chip si asemanare (fragment)

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”

"Nimic din Dumnezeu nu exista în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Chipul lui Dumnezeu din om, Talpalari 30 aug 2011