266. Una dintre cele mai mărețe lucrări

Această neputință de a face ceva cu și pentru altcineva, oferită în întregime lui Dumnezeu și trăită cu răbdare este una dintre cele mai mărețe lucrări ale omului pe acest pământ. (MS)

249. Orice om e omul lui Dumnezeu!

Cum ne putem da seama că am găsit omul trimis de Dumnezeu pentru a ne face o familie?

Photo by Roksolana Zasiadko on Unsplash

Cum am putea găsi un om care să nu fie al lui Dumnezeu? Orice om e omul lui Dumnezeu! Important e dacă omul respectiv lucrează cu Dumnezeu, dacă-I răspunde lui Dumnezeu, dacă el Îi spune lui Dumnezeu „Dumnezeul meu”, dacă se simte acasă în Sfânta Biserică! Și aici îl pui repede la încercare, nu-i mare lucru.

230. Cine ne desparte de Dumnezeu?

Foarte de folos...

216. Doare de multe ori, dar numai și numai ca să nu murim!

Chiar e nevoie de timp și de lucrare din partea noastră!
Să lucrăm mereu și mereu la lărgirea inimii, la efortul de a-L primi în viața noastră fără nici o pretenție pentru că orice pretenție din partea noastră e ucigătoare de suflet pentru noi. Pentru că nu știm ce avem nevoie. Nu avem nevoie de nimic altceva decât de prezența Lui!
Da, doare de multe ori, dar numai și numai ca să nu murim! (MS)

214. Singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece

Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Strădania omului de a fi bun, perfect, fără Dumnezeu este felul în care își zidește „trupul morții” și temelia iadului sufletesc. Omul n-a primit bunătatea și perfecțiunea prin creație, ci a fost chemat să le dobândească și să se bucure de ele în relația ontologică, vie, cu Cel Singur Bun, Dumnezeu. Chemarea de a deveni desăvârșiți, „precum Tatăl nostru Cel Ceresc”, este chemarea la lucrarea asemănării cu Dumnezeu care este o împreună lucrare cu El și nu o imitare a unui model exterior. Noi punem „ale noastre”, adică ceea ce am primit în stăpânire prin creație și Dumnezeu pune „ale Sale”. Și punerea lui Dumnezeule e cu atât mai bogată cu cât omul se oferă pe sine, ale sale, ca să primească Darul. Și oferirea de sine, și primirea Harului sunt lucrări, activități libere și conștiente ale omului.

Tot ce facem prin asceză este pregătirea unui bune oferiri de sine. Este știința și arta de a ne goli de noi pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Iar această golire e o adevărată moarte pentru că ne cere și ne învață să nu ne mai folosim puterile ca instrumente de procurare a celor necesare vieții și devenire, ci ca vas primitor, ca potir viu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Când fac voia lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să-I fac Lui loc și locaș în sufletul meu, în voia mea. Este cea mai grea lucrare a omului programat să facă voia lui pentru că el „poate și șţie mai bine” ce are de făcut!

E greu dar nu imposibil, ci chiar ușor dacă luăm „jugul Domnului” și „povara Lui”!

Cum? Așa cum Însuși ne învață, pas cu pas, zi de zi și ceas de ceas când alegem să trăim în ascultare fără să ne măsurăm și evaluăm după cele ale lumii. (MS)

192. Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată!

Dumnezeul Cel Viu, Care este cu noi şi gata să Se sălăşluiască în noi, a venit la noi şi S-a făcut om, pe când noi eram plini, plini de noroi! Nu S-a scârbit de noi şi nu Se scârbeşte nici acum! Ci ne roagă să ne oprim şi ne cheamă la El ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne îmbrace în haina lui de Slavă, oricât de tare sau de des am fi căzut şi ne-am fi murdărit! El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată! Asta e prima Lui lucrare cu noi! Apoi ne umple de prezenţa Lui şi de Bucuria Lui şi vom avea ce să dăruim iubind ca El şi cu El!

Ar fi zadarnică orice încercare de a mirosi frumos după ce am căzut într-o hazna plină, fără să ne spălăm şi să ne curăţim cu amănuntul!

Pocăinţa şi iertarea fac această lucrare în şi cu noi! Şi o inimă secătuită, de va fi iarăşi "branşată" la Izvorul Vieţii, va deveni la rândul ei izvor de viaţă! (MS)

191. Trezvia este adâncul atenţiei!

Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsăm să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din "comun"! Pe aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. Dar ea poate fi folosită duhovniceşte.

Ce e de făcut?

Să încerci să fii atent la ce gândeşti. Să nu te mai laşi gândit, ci să gândeşti tu, cât mai mult şi să transformi fiecare gând în rugăciune, punând lângă el, înainte sau după, un "Doamne"! Nu te descuraja dacă la început vei avea numai rateuri!

Apoi, priveşte cât mai mult timp o icoană, adică lasă-te privit de Domnul sau Măicuţa din ea! Fii atent la această privire de Dincolo, din inima Celui care te priveşte! Apoi, încearcă să te lipeşti cu atenţia de cuvintele rugăciunii Numelui Domnului! Vâră-te în ele cu atenţie, ca şi când ai sta într-un fotoliu!

Apoi, fii atent pe ce îţi "alunecă" ochii! (MS)

190. Imaginaţia a devenit câmpul în care Domnul a semănat sământa cea bună si vrăjmasul a aruncat neghina lui

Sfinţii Părinţi spun că imaginaţia este o putere, o lucrare a minţii omeneşti, de mare folos pentru viaţa practică în această lume, în care suntem singurele făpturi dăruite cu creativitate! Ea este organul creativităţii nostre! E un dar minunat de la Dumnezeu pe care însă omul căzut l-a transformat într-o lucrare pătimaşă. În loc să creeze realităţi noi din cele dăruite prin Creaţie de Domnul, s-a apucat să creeze noi şi noi dorinţe şi pofte şi noi şi noi modalităţi de a le satisface! Şi, aşa, a ajuns omul să trăiască ficţiuni care îi provoacă plăceri mai mari, şi oricând la dispoziţie, decât realitatea obiectivă, ca loc de creaţie şi întâlnire cu Creatorul şi iubirea Lui! Imaginaţia a devenit astfel câmpul în care Domnul a semănat sămânţa cea bună şi vrăjmaşul a aruncat neghina lui!

Postul şi privegherea, atenţia şi trezvia sunt armele prin care putem să ne eliberăm din această robie! Şi, lipirea de Domnul, atât prin deasa lui chemare pe Nume, cât şi prin căutarea prezenţei Lui în Sfintele Slujbe şi Taine, în Cuvântul Evangheliei şi în icoane! (MS)

158. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept si ceea ce se vede

De fiecare dată când ne dăm seama de neputința noastră, ne aflăm în plină lucrare a harului cu noi, care ne luminează nu doar ca să ne smerim de nimicnicia noastră, ci ca să știm ce cerem și să cerem vindecarea de care avem nevoie pentru a ne însuși slava pe care ne-o oferă Dumnezeu. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept şi ceea ce se vede.


***
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga mea viață, cât și întreaga istorie a omului. 
Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală. 
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul e lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri. 
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. 
Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului, fac ca necazurile trăite pe cale să nu mai fie o piedică în calea bucuriei pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. 
Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire. (MS)

149. Oferi ce simti Domnului cu miscarea aceea lăuntrică, însotită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu!

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria.
Totul e să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă acceptăm și suntem atenți la ce simțim, la freamătul acesta al vieții din noi, și oferim asta, adică „pe noi înșine și toată viața noastră” Domnului, El vine și ne transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre. Când trăim doar ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur.
Asta este viața concretă a creștinului în Biserică: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în Sfintele Slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu! (MS)

148. Focul Lui nu distruge „mărăcinele” fiintei noastre, ci îl aprinde

"E uimitor cum lucrează Domnul şi e uimitor cât de îndărătnici suntem în a-L chema şi primi ca să lucreze şi nu ca să ne împlinească sărmanele dorinţe....

Da, noi Îl chemăm şi El vine pentru că Este Cel ce Vine şi vine ca să Se sălășluiască întru noi și nu ca să schimbe câte ceva ici colo, în afara noastră! Și, această sălășluire este, cu adevărat, o ardere, dar Focul Lui nu distruge „mărăcinele” ființei noastre, ci îl aprinde și el arde și nu se mistuie!" (MS)

131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.

Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har,  care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar,  "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

66. Despre Psaltire

Serile Talpalari din 21 sep 2011, Iaşi

invitat, pr. Hrisostom Rădăşanu

pr. Constantin Sturzu, Maica Siluana Vlad

„Psaltirea îţi aduce acea dimensiune supraomenească de a fi viu, de a fi bucuros, de a te bucura că eşti indiferent de ispită.”
„Psaltirea te duce în adâncul din tine unde nu te tulburi, cu condiţia să accepţi toată suprafaţa, toate valurile, şi cele exterioare şi cele interioare.”
"Nu există bucurie dacă suntem dependenţi de ceea ce spunem noi că este viaţă... Viaţa noastră nu e povestea vieţii noastre... Psaltirea ne ajută să descoperim că viaţa noastră nu este povestea vieţii noastre... Viaţa mea este întâlnirea mea cu Dumnezeul meu şi împreună-vieţuirea cu El."

65. Viata oricărui om poate deveni viata unui sfânt!

Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre lăcașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvintează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru că tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Da, a trecut vremea credinței „orbești” a copilului nevinovat! Iată, trece și cea a „îndoielilor” inerente adolescentului tras și chiar sfâșiat de puterile necunoscute care-i năvălesc ființa și-i răstoarnă adăposturile construite de copil. Nimeni nu poate trece senin prin acestă perioadă în care ne pomenim că „zestrea” părintească ne împovărează cu așteptări care nu sunt ale noastre, iar „ofertele” lumii” ne amețesc și descentrează... Și cât de dureros e să crezi că nu ai decât două ieșiri: obediența sau revolta! Și să descoperi că ambele erau doar uși desenate cu creta pe ziduri groase de beton...
Și ce mângâiere când, revenind la Tatăl nostru Cel din Ceruri, descoperim că ne-a iubit mereu și că ne-a așteptat răbdător să învățăm să ne ascultăm dorul inimii. De îndată ce ne îndreptăm atenția către înăuntru, către inima noastră, auzim, vedem, înțelegem ce căutăm aici, pe pământ, chiar dacă doar în „ghicitură”. Atunci ne vor ieși în Cale trimișii Lui pe care îi vom recunoaște, auzi, crede și urma pentru că sunt frații noștri mai mari, cei ce s-au întors înaintea noastră acasă, sau nici n-au plecat și nici nu s-au îmbolnăvit de invidie pentru rătăcirea noastră... De la ei vom învăța să ne unim cu Domnul, Care ne va însoți în coborârea la iadul din noi pentru a călca moartea adunată și asumată cu moartea Lui și cu moartea noastră față de păcat și risipire în plăceri sau idealuri efemere.
Cum poți ajuta? Privind fiecare om viu care-ți apare sau este în calea ta, în viața ta, din această perspectivă: un pelerin, ca și mine, pe Cale. E o perspectivă din care vom auzi și înțelege vocea lăuntrică a iubirii și dăruirii de sine fără ascultarea căreia nu putem intra în Bucuria făgăduită nouă de Domnul!
Nu te teme că făcând voia Domnului, lăsându-te în voia Lui, poți deveni pasiv. E în noi o fantastică împotrivire la acestă lăsare și biruirea ei e o activitate intensă! Apoi, când depășim împotrivirea și ne lăsăm în această voie descoperim că e o lucrare, o împreună lucrare cu Dumnezeu. E și lucrare și odihnă. Merită să guști asta! (MS)

54. Daca vei "citi" cele ce se petrec in viata ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi dupa legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe.

Omul vechi e robit egoului său, sinelui său existenţial, care s-a format în lupta dureroasă cu lumea şi cu viaţa trăită fără Dumnezeu. El, egoul, şi-a format un stil de a fi în lume, care se bazează pe deprinderi, apucături, scheme, sau cum vrem să le numim, întrupate, scrise în memoria noastră afectivă inconştientă, în creierul nostru, de unde ne comandă ce şi cum să facem ca să nu "ne lăsăm" şi să obţinem ceea ce dorim. El e obsedat de dorinţele şi drepturile lui şi caută pe orice cale: violenţă, manipulare, linguşire, viclenie, minciună, patetism etc., să-şi împlinească nevoia de a fi iubit şi preţuit de cei "dragi"! Şi, cu cât e mai "ingenios", cu atât e mai dezamăgit. Orice ar face, iese prost. Şi mereu la fel. De ce? Pentru că aceste scheme de atitudine şi comportament în faţa evenimentului dureros sunt construite pe privirea mecanică a realităţii. Realitatea este, pentru ego, o înlănţuire de cauze şi efecte. Dorinţa subiectivă a omului de a ieşi din legea blestemului înscris în legea cauzalităţii, se loveşte de zidul realităţii nemiloase!
Lumea, privită fără Dumnezeu, fără Prezenţa Lui lucrătoare acum şi aici, rămâne pentru om o înlănţuire de obiecte legate între ele prin legile creaţiei, pe care le consideră "obiective", adică între obiecte şi cu totul independente de voia subiectivă a Creatorului sau a destinatarului credinţei. Omul căzut nu pricepe şi nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o ca pe un mesaj către om şi ca pe un ospăţ la care nu doar îl invită pe om, ci se şi dăruieşte pe Sine ca mâncare şi băutură dătătoare de viaţă. Mai întâi Se dăruieşte ca gând, ca prezenţă iubitoare plasticizată în cele făcute bune foarte pentru iubiţii Săi fii, oamenii, ca apoi, în vremurile de pe urmă, să Se dăruiască întreg în Trupul şi Sângele Fiului făcut Om pentru ca noi să avem Viaţă în noi. Belşug de Viaţă!
Când tu sau eu, sau oricare omuleţ însetat de Bucurie şi iubire - acceptăm realitatea "aşa cum este", ne eliberăm, de fapt, de "citirea" ei după schemele "scrise", întrupate, în creierul nostru ascuns şi nespus voinţei libere. În aceste momente, lipsiţi de orice "sprijin" din trecut, vulnerabili, dar vii, strigăm la Domnul şi binecuvântăm, în ciuda oricărei "dovezi" exterioare. 
Tu te-ai ancorat în credinţa cea dinlăuntru şi în nădejdea în cele ce nu se văd, dar sunt făgăduite de Domnul. Dacă vei "citi" cele ce se petrec în viaţa ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi după legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe. 
Nu te strădui să înţelegi acum, ar fi ca atunci când cineva ar dori să înţeleagă ce spune cel din faţa lui după primele două cuvinte din discursul care ar trebui să dureze cinci minute! Când binecuvântezi, evenimentul dureros încetează să mai fie, efectiv, doar efectul unor cauze din trecut, devenind ocazia unui viitor cu Domnul! Dumnezeu vine şi lucrează în evenimentul tău împreună cu tine, şi rezultatul îl vei vedea în viitor, nu în trecut. Acum, în prezent e nevoie doar să-L chemi şi să binecuvântezi toate, ca să vină Duhul Său Cel Sfânt să sfinţească tot ce numeşti tu!
Dacă omul la necaz întreabă "De ce mi se întâmplă mie asta?", nu va putea obţine un răspuns decât de la trecutul său, pe care îl poate "citi" orice duh căzut şi-l poate "sufla" oricărui "ghicitor amator"! Întrebarea pe care şi-o pune omul nou este: "Doamne, pentru ce îngădui Tu acest lucru? Ce vrei să-mi spui? Ce ceri de la mine?". Şi vom afla că nu cere decât să-L primim ca Domn şi Dumnezeu al nostru, ca să lucreze cu noi la răspunsul pe care noi înşine îl vom da în viitor. Răspunsul Lui e profetic, are rădăcină în viitor, în făgăduinţele pe care ni le-a făcut! (MS)

50. Sa punem in fiecare zi „inceput bun”

Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă! (MS)

36. Lepadarea de lumea aceasta inseamna trairea in ea cu harul care nu e din ea

Uneori harul se retrage din simțirea noastră ca să putem crește, să putem discerne și alege în libertate deplină ce cale vrem să urmăm. 
De multe ori însă harul e acolo, dar noi nu-l folosim pentru ce ne este el dat, ca să ne bucurăm de creșterea pe Cale, ci îl împingem spre rezolvarea problemelor din cotidianul conflictual. Domnul ne dă har nu ca să nu mai avem necazuri, ci ca să fim cu El în orice am întâmpina pe Cale.
Lepădarea de lumea aceasta înseamnă pur și simplu trăirea în ea cu harul care nu e din ea și care nu schimbă lumea, ci pe om și omul schimbă lumea! Pe măsură ce omul devine lucrător al harului cu propria sa hărnicie și hotărâre, lumea din jurul lui se schimbă pentru că el este o părticică a acestei lumi și o și include ca microcosmos în el. Taină mare! Dar nu o putem cunoaște decât prin participare, prin trăire. (MS)

25. Chip si asemanare (fragment)

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”

"Nimic din Dumnezeu nu exista în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Chipul lui Dumnezeu din om, Talpalari 30 aug 2011