133. Să-ti privesti neputinta când alegi să cazi

Dacă vom trăi pocăinţa doar la nivelul raţiunii și al dorinţei psihice nu vom birui.
Să-ţi priveşti neputinţa când alegi să cazi, să te înjoseşti în fața unui impuls. S-o priveşti ca neputinţă, și nu ca pe ceva ce ai fi putut să nu faci dacă ai fi vrut. Nu, n-ai fi putut. Dacă pricepi asta - că nu poţi, orice hotărâri ai lua - vei simţi o durere, o arsură care îţi va străpunge inima împietrită de revolta și încăpăţânarea de a o lua mereu de la capăt ca să fii aşa cum ţi-ar plăcea...
Ei, pe acolo vine mila Domnului! (MS)

105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt

Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om


Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-24jan-884f72fde2fb11ee.zip   (105.3Mb)

• Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
• • Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
  • Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
  • Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.
  
  
• diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama  că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
• E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
• Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
• Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat. 
• Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
• Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
• Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
• Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav). 
• Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
• Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.

Din întrebări:

Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.

***

Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim. 

Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce.  Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.

***

E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.

Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el". 

Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu. 

Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic. 

Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?: 

- eu pot să mă supăr

- pot să gândesc rău

- pot să-l rănesc

sau 

- pot să-l iert 

- pot să-l binecuvintez şi 

- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.

Şi astfel mă centrez pe mine:

- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.

- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!

- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!

- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!

Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!

104. tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui

Ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.
Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăției. 
Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! 
Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui. 
Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. 
Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului. 
Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.
(MS)

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.

Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

43. Numai in lumina harului te vezi fara sa te judeci!

Atunci și acolo vei simți durerea inimii, străpungerea ei. Vezi cât de învârtoșată este inima omului când strigă: „niciodată nu voi face asemenea fapte...” și câtă durere trăim când avem, primim revelația că și noi facem și că suntem capabili de orice! În această durere se naște și crește omul nou conștient din noi. El e născut, e viu prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar e ca paralizat. Nu poate face nimic pentru că a învățat să judece, să acuze și să se scuze în loc să ceară milă și putere de la Domnul Care ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”
Acum învățăm să iertăm înțelegând că neputința celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt e aceeași cu neputința noastră de a face binele pe care îl dorim.
Acum învățăm că „dacă am fi fost noi în locul lor” am fi făcut la fel dacă trăiam fără Dumnezeu Viu în noi și în faptele nostre.
Acum învățăm să nu mai credem că suntem vinovați pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!
Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare...
Fiind atenți și onești cu noi vom simți rușinea și durerea și le vom primi, le vom trăi și vom cunoaște ceea ce numesc Părinții străpungerea inimii. Și pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni și nimic nu o va mai lua de la noi. Și vom trăi în ea pentru că orice am face rău vom ști și vom mărturisi că am făcut pentru că am uitat că nu suntem doar neputincioși, ci și iubiți fără de măsură de Cel Ce toate le poate și degrabă vom alerga la mila Lui! (MS)

42. Nu exista bine in afara lui Dumnezeu

Această sesiune a opta e nevoie s-o faci multă vreme, iar liturghia lăuntrică toată viaţa, pentru a oferi mereu lui Dumnezeu orice durere, orice bucurie, orice simţire, ca El să le prefacă în loc de întâlnire şi împreună-lucrare cu harul Său. Altfel, şi „binele” devine rău prin contaminare cu duhurile lumii şi ale întunericului. Nu există bine în afara lui Dumnezeu.
Apoi, despre durerea străpungerii inimii:
Nu e neapărat nevoie să fie însoţită de lacrimi, dar să fie însoţită de mângâiere, de simţirea milostivirii Lui. Dacă nu apare această mângâiere sau bucurie calmă şi dulce, durerea poate fi încă glasul unei suferinţe pe care încă nu am conştientizat-o, nu am iertat-o dacă ne-a fost pricinuită de cineva, sau nu am cerut iertare dacă am pricinuit-o noi cumva. Şi pe aceasta o oferim lui Dumnezeu că numai El cunoaşte adâncul inimii noastre şi să facă El ce crede de cuviinţă cu ea. În felul acesta devenim, încet, încet, martorul Lui în noi înşine! Şi aşa vom fi mereu cu El şi vom putea să facem mereu voia Lui. Iar de vom greşi şi vom cădea, nu vom deznădăjdui, ci iarăşi ne vom ridica şi-L vom chema în viaţa noastră de fiecare clipă. Important este nu ce ni se întâmplă, ci dacă avem grijă să fim cu El, să fie cu noi la chemarea noastră şi să fim conştienţi de prezenţa Sa! (MS)

41. Ca sa reusesti sa-ti amintesti mai des de Domnul, ai nevoie sa te silesti!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul! (M.S.)

4. Trairea atenta a durerii, a furiei, a fricii, a tristetii, strapunge inima impietrita

Vindecarea ne vine de la înnoirea minții prin „răsturnarea” ei (metanoia), a felului ei de a lucra. Omul vechi „gândește” cu mintea sa încercând cu disperare să obțină rezultate, să împlinească obiective și dorințe, toate centrate pe căutarea plăcerii și fuga de durere. Dar fuga de durere devine chiar fuga de viața noastră care, în acea clipă e durere, sau furie, sau frică! Fugind de această durere, fugim de locul Întâlnirii cu Viața Care ni se oferă.
A ne dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunța la tiparele de fugă, de apărare, de acele conținuturi ale „sinelui protector”: scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, amintirea situațiilor asemănătoare, imaginarea unor scenarii de răzbunare sau ameliorare, ascultarea impulsului de atac sau fuga... Toate urmăresc ieșirea din durerea de a simți ceea ce este în noi. Simțim furie? Nu putem îndura asta. Avem nevoie să o manifestăm în impulsuri și fapte agresive sau autoagresive, sau să o amorțim cu o substanță sau un comportament „mângâietor”...
„Răsturnând mintea”, alegem să nu mai fugim: să ne asumăm ce trăim prin atenție la starea respectivă și să o trăim cu Domnul. Așa, atenția minții nu se mai risipește în căutarea de soluții de evadare sau rezolvare, iar rațiunea se lipește de Numele Domnului în loc să se spargă în gânduri și fapte rele... Și toate se prefac, se transformă! Și numai așa ne eliberăm cu adevărat de durere. Numai prin trăirea ei cu Domnul. Și asta e posibil prin împreună-lucrarea minții noastre prin atenție, cu rațiunea prin chemarea Domnului și cu inima prin deschiderea, prin acceptarea durerii în orice formă ar fi ea. Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeții, străpunge inima împietrită și, pe acolo, Intră Mângâietorul!
Nu e minunat?
Nu mai e nevoie să ne prefacem prin „prefăcătorie” că nu suntem furioși, pentru că putem oferi Domnului furia noastră să o prefacă El în ce ne este de folos. Și așa descoperim acea „rânduială” lăuntrică în care nu știm ce va urma, dar știm că ce va urma este lucrarea Domnului cu noi. E Darul Lui, necunoscut, neprevăzut, dar așteptat și dorit și lucrat și de noi prin nevoința atenției, a rugăciunii și a încrederii.
***
Vezi tu, Om drag, cum se scrie „filocalia” în om! Noi doar încercăm să fim onești cu noi înșine și să facem poruncile așa cum putem. Ascultăm un sfat, lucrăm o pravilă, urmăm o învățătură și Domnul vine și face ce are El de făcut. Dar numai și numai dacă vrem și dacă Îl primim așa cum ni Se oferă El și nu cum ne dorim noi cu mintea cea veche. (M.S.)