268. Divorț

Divorțul nu este niciodată Voia Domnului, este numai voia omului. Dumnezeu i-a dăruit omului o atât de mare libertate, încât acesta poate să desfacă ce a unit Dumnezeu. De ce îngăduie Dumnezeu divorțul? Repet: datorită libertății pe care i-a acordat-o omului. De ce îngăduie Dumnezeu în Ortodoxie o nouă căsătorie? Pentru că Dumezeu nu-l părăsește pe păcătos, ci îl ajută ca, alegând între desfrâul libertin și o nouă unire binecuvântată de Dumnezeu, să se mântuiască.
Când celălalt își jertfește copilul și familia de dragul fericirii, să te raportezi cu durere și cu rugăciune. Rugăciunea pentru cel pierdut în păcat și pocăință pentru păcatele personale care poate l-au împins pe celălalt la păcatul lui, sunt căi dumnezeiești de vindecare. (MS)

89. Crucea e usa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi

Fără cruce nu ajungem în Împărăția Lui, adică în existența fericită! 
În duhul credinței ortodoxe, crucea nu înseamnă suferință, ci trecere de la suferință la bucurie, de la moarte la viață! Ea e jertfă de iubire și dar de bucurie. „Prin cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântă Biserica noastră! 
Crucea e ușa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. Suferința este fața din afară a acestei uși și pragul ei. 
Dacă ne speriem de această față, sau ne place să rămânem în prag, din varii motive, vom suferi mereu și ne vom lamenta sau chiar ne vom „felicita” că am ajuns la Domnul sau că mai avem „puțin”. Dar asta e o iluzie și e un mare păcat! 
Chemarea noastră este să îndrăznim și să ne folosim de darul Domnului care a biruit lumea ce-L ispitea să nu treacă pragul morții către Viață! 
Suntem chemați să trecem pragul, să trecem, cu El și în El, toate pragurile de durere care sunt tot atâtea noi „nașteri de sus”. 
Așa, vom trăi, încă de acum și aici, în această vale a plângerii, bucuria izbânzii, bucuria depășirii, bucuria Învierii! (MS)

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.

Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

58. De ce ne sunt bolnave dorintele?

Ne identificăm cu dorințele noastre bolnave și asta ne face nefericiți indiferent dacă o dorința ni se împlinește sau nu. Când nu ni se împlinește suferim cu gândul la ce am fi câștigat dacă ni se împlinea, iar împlinirea unei dorințe o face să dispară ca energie sufletească și ne trezim goi și flămânzi căutând mereu alte dorințe... 
De ce ne sunt bolnave dorințele? Pentru că sunt îndreptate spre obiecte și nici un obiect - fie el lucru, ființă, acțiune, simțire sau chiar și Dumnezeu privit ca „obiect” al gândului nostru -  nu poate umple golul apărut în inima omului după ruperea de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit această putere de dorire ca să-L dorim pe El ca Persoană și prezența Sa ca să ne împărtășim de viața Lui. De El ca Viață. 
Or noi dorim darurile și fugim de Dăruitor pentru că nu ne este confortabil să trăim în fața unui Subiect, nici măcar în fața noastră ca subiect, în fața propriei conștiințe, nu ne e ușor să trăim, și alegem uitarea, înecarea în senzațiile oferite de prezența obiectelor și identificarea cu aceste senzații. 
Luând o dorinţă şi oferind-o Lui, ne oferim chiar viața cuprinsă în ea și aceasta s-a vindecat fiind îndreptată către Dumnezeu și nu către un obiect. Aceasta e împreună trăirea vieții noastre cu Domnul.  (MS)