248. Despre talanți

Cum să-mi descopăr talanții și să-mi câștig existența slujindu-i pe alții cu harul pe care Dumnezeu l-a pus în mine?
Să faci o listă. Am o teorie: talanții sunt defectele noastre. Dumnezeu ne-a dat niște calități, așa, ca să putem trăi, dar ne-a dat niște defecte speciale, care sunt talanții noștri. Și zice: „Uite, Siluana, îți dau o furie, cum numai Sfântul Gheorghe a avut. Ăsta-i talantul cel mai valoros. Cu harul Meu, tu vei transforma această furie în...” Încă nu știu în ce. Am crezut că în blândețe, dar văd că nu e asta, o fi altceva. Dar știu mereu că El ne transformă, că mereu e altfel. Deci ia-ți defectele și cheamă-L pe Dumnezeu în ele - ăștia sunt talanții!

219. Bunătatea vine de la Dumnezeu numai prin inima omului

Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. 

Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… 

Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseala când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte! (MS)

202. "Rezumatul anului" la Serile Talpalari

11 dec 2012 ST maica Siluana Vlad, pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Parintele duhovnic atunci cand terminam spovedania prin dezlegarea de pacate imi arata ca sunt iubita de Dumnezeu. Atunci ma simt eliberata de cineva, de ceva. Important e sa facem diferenta intre eu cea care pacatuiesc si pacatul meu. Ca sa ne dam seama cum sa ne iubim, pentru mine Biserica a rezistat de atata timp si a instaurat aceste Taine. Atata timp cat eu ma identific cu pacatul meu, eu nu voi constientiza ca sunt iubit. Biserica ma invata ca eu sunt extrem de importanta pentru Dumnezeu. Nu ne iubim atata timp cat indragim pacatul. Prima forta de iubire adevarata este ura pacatului. Iubitul credincios nu este iubitul pacatos. Noi nu suntem tot una cu rautatea din noi.
Avem nevoie sa uram pacatul din noi. Asa voi putea sa ma iubesc pe mine si sa-i iubesc si pe ceilalti.


Putem sa traim anumite stari sufletesti si simultan in duhul nostru sa traim bucurie, rabdare, pace. Asta avem nevoie sa invatam, sa nu uitam ca avem si o dimensiune duhovniceasca si sa nu ne identificam complet cu simtirea. Astfel pot sa spun Multumesc chiar cand nu am recunostinta. Rostirea mea poate sa iasa din injuratura si sa rosteasca cuvintele duhovnicesti si mintea mea sa le dea atentie. Omul cel nou e format prin rostirea rugaciunii si atentie. Asa vine si simtirea lui Dumnezeu.
Autenticitatea noastra e rapita de cel rau, de sentimentele noastre, asa ca avem nevoie de exercitiu in a da slava Domnului si sa ne lipim de asta, chiar daca nu simtim recunostinta.


Omul cazut are o portita de scapare la furie. Spunem ... Ma sufoc... Facand si lovind ne descarcam, dar ne ucidem ocazia de vindecare. Eu am nevoie sa spun Doamne, nu pot, ajuta-ma!
Tot ce spune psihologia e cu doua taisuri. Ne ajuta sa spunem pe nume problemelor, dar apoi există riscul de a-L folosi psihologic pe Dumnezeu, in a trai doar pe orizontala, in a folosi harul lui Dumnezeu pentru a avea succes, pentru a fi puternic si in a-mi hrani egoul.

Sa nu dispretuim rugaciunea nici unui om din lumea asta, indiferent cum s-ar ruga si cum L-ar numi pe Dumnezeu. Dumnezeu va lucra si-L va aduce acasa, pentru ca ortodoxia este firea omului. În toate religiile şi spiritualităţile omul Îl caută pe Dumnezeu. Ortodoxia este singura religie in care omul e gasit de Dumnezeu.


Diavolul ataca prin ganduri. Pofta nu este demonica, ea e BIO si daca primim ganduri referitoare la pofta ea devine rea, demonica.

A face voia lui Dumnezeu:
1. Doamne habar n-am cum sa fac voia Ta ca la fiecare pas fac voia mea
2. Sa ma dau pe mana unui duhovnic . Dumnezeu nu-mi poate vorbi direct cu mine pentru ca toata atentia mea e centrata pe voia mea.
3. Imi tai voia pentru Dumnezeu, prin parintele duhovnic
4. Taierea voii in relatiile din casa: renunta la ambitia ta, la ultimul cuvant in casa, la dreptatea mea. Nu-mi tai voia la carciuma. Taie-ti voia in fata sefului tau, chiar daca tu crezi ca e mai prost si roaga -te pt el
5. Incepe sa faci poruncile lui Dumnezeu!
6. Doamne, ma incredintez cu toate Tie!

78. Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele!

Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu. Trunchiul lor și, mai ales, rădăcinile lor, sunt acolo departe, în cele ce le-am învățat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastră. Acolo am învățat că mânia nu trebuie exprimată, că nu e frumos să te înfurii, și toată energia furiei sau a mâniei s-a deghizat în invidie. La altcineva în zâmbet „drăguț” și supunere. La alții în snobism... Așa, scăpăm de sancțiunea de care ne temem dacă ne mâniem și trăim ceva ce credem că nu „se vede” în afară... Numai că nu facem decât să ne îngropăm „furiosul” în subconștient și să-l lăsăm să ne chinuie și să ne batjocorească dându-ne „fiori” de ce oribil și meschin e (și este) să fii invidios... Așa ne „exprimăm ” furia doar față de noi înşine până în momentele în care găsim pe cineva mai slab, sau pur și simplu „dăm pe de lături” demonstrându-le celor din jur că se poartă inadmisibil... Tot timpul vom putea depista acolo, undeva, un judecător lipsit de milă la adresa celor din jur și vom simți cum mocnește un dezgust fără de margini pentru orice relație. Ca să supraviețuim vom avea nevoie fie să schimbăm locul, fie relațiile, fie să ne retragem în imaginar sau în lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o bună supapă pentru amândouă ascunsurile...
Apoi, umblarea în trecut ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru „ale noastre” și ce minunat se „dezumflă” gravitatea a ceea ce ne-a îngrozit sau dezgustat... Pe măsură ce ne asumăm ale noastre și le oferim Domnului, împreună cu acestea oferim și cele primite de la ai noștri...
Acum foarte important este că tot ce descoperim și ne asumăm să le oferim Domnului, să le spovedim dacă sunt păcate pentru a avea energia să ne iubim pe noi înșine și pe cei de lângă noi...

Da, nu credem că Dumnezeu ne iubește, pentru că nu am avut nici o experiență a iubirii necondiționată. Pentru că am trăit doar condiționările pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc și necondiționat... Câți părinți n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, înainte să aibă un copil dincolo de gratii, îi spuneau acestuia: „dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc...” că apoi, acolo, să fie din iubire...

Apoi, nu credem că Dumnezeu ne iubește pentru că noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Dacă vom crede și vom înțelege că păcatul nu e tot una cu noi, că este o diferență ontologică între păcat și păcătos, vom înțelege cu inima ce este iubirea și vom crede în ea. Acum doar o gândim și o judecăm după senzațiile de satisfacție transformate în percepții de valoare...

Sunt valoros pentru că mă iubește...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o mulțime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru că am învățat asta, pentru că firea căzută mă împinge la asta și eu nu știu, sau nu vreau să știu că Dumnezeu îmi dă putere să spun „nu” impulsului și aleg ca mai degrabă să-l neg, să-l „refulez” etc... Și cu cât ne vom ascunde mai abitir, cu atât bârna din ochii noștri va fi mai mare și, prin ea, nevoia firească de vindecare și convertire la Adevăr, se va transforma în râvna de a-i vindeca pe ceilalți, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazită de victimizare sau de justificare de sine... (MS)