212. In comunicare putem fi generosi doar ca receptori

Vine o zi in care, dupa ce ai tot primit, trebuie sa dai si tu. E un moment de singuratate si angoasa. Cand accepti curajos acest moment are loc o transformare: centrul se deplaseaza, se rastoarna: eram punctul centrifug ce aduna toate catre sine si acum devenim un punct centripet din care toate pleaca spre ceilalti. Cine refuza aceasta transformare sufera o ruptura psihica si existentiala si, regretand ca nu poate sa ramana copil, va dispretui realitatea si va idealiza mereu altceva, creand idoli( Bertrand Vergely)

- In comunicare putem fi generosi doar ca receptori, primind ce ni se da.

- Lupta impotriva tiraniei este lupta impotriva sclavului launtric.

- Maretia omului: calitatea de a fi TU pentru cineva.

- Iubirea este cea care vine la mine, se manifesta prin mine pentru tine. Iubirea nu este in mine, ci vine la mine de la Cel care este Iubire.

- La Tolle trairea clipei este o afundare in clipa ca intr- un neant. La ortodocsi trairea clipei este o asteptare, ca o tindere spre Domnul, o impartasire acum dar si asteparea unei impartasiri mai adevarate in eshaton.

- Maica Domnului ii da feedback Sfantului Siluan: "Nu- mi place cand faci asta!" Nu ii spune ca esti prost, rau ci cand faci ASTA nu imi place.

- Maretia mea este cea ascunsa, care lucreaza in lucrul marunt. Mantuitorul a lucrat la tamplarie, nu a inceput sa faca minuni de mic ca sa arate cine e...

- Cunoasterea de sine la ortodocsi este oferire lui Dumnezeu, spre deosebire de psihanalisti care fac din cunoastere de sine disecare.

- Pocainta este rasturnarea mintii care acuza si catalogheaza.
(Maica Siluana, seminar Comunicare 1,2 mar 2013)

183. Când vorbim cu noi însine, ne asemănăm cu sarpele care-si mănâncă singur coada!

E o minune că un om, rob al spaimelor, dorinţelor şi căutărilor de tot felul, ispitit de deznădejdea pe care vrăjmaşul ne-o oferă ca pe "singura soluţie!", să ia pur şi simplu decizia de a nu mai întreba "de ce?" şi de a căuta să facă voia lui Dumnezeu.
Poate că vă va fi de ajutor acum pe cale un cuvânt al unui sfânt din secolul trecut. Pornind de la definiţia Rugăciunii ca vorbire a omului cu Dumnezeu, el învăţa că o formă uşoară de rugăciune este conversaţia permanentă cu Dumnezeu, renunţarea la "a gândi" în favoarea lui "a vorbi cu Dumnezeu". E aceeaşi "tehnică" pe care o primim şi de la părintele Rafail care ne învaţă să-I arătăm în fiecare clipă lui Dumnezeu exact ce este în noi şi, în mintea noastră, în inima noastră, tot, tot...
Această expunere onestă în faţa privirii lui Dumnezeu va lucra, la început, fără ca noi să simţim ceva special, pentru că va lucra cu duhul nostru, cu partea sufletului la care nu avem acces din cauza agitaţiei psihismului nostru înnebunit de realitatea zilei. Acolo va lucra această rugăciune, în acel ascuns al nostru şi viaţa ni se va schimba! Când vorbim cu noi înşine, ne asemănăm, spune sfântul, cu şarpele care-şi mănâncă singur coada! Or, prin simplul efort de a ne arăta lui Dumnezeu cu toate ale noastre, fără ascundere şi fără eforturi de cosmetizare, ne smulgem pur şi simplu din acest cerc vicios al egoului în care, mulţi dintre noi nu mai putem respira...
O, dacă am alege să ne confesăm mereu doar lui Dumnezeu! Am fi ca Fericitul Augustin care s-a confesat lui Dumnezeu, spune Părintele, şi nu ca Jean-Jacques Rousseau care s-a confesat doar sieşi!
Să ne mutăm cu toate ale noastre în această Rugăciune simplă şi Domnul nu va întârzia să ni se facă cunoscut ca Prieten! (MS)

73. Am ajuns sa simt cum se revarsa efectiv, „palpabil”, mila Lui in simtirile mele

Noi am învățat să fim apreciați, judecați, cântăriți, catalogați, admirați, aruncați, promovați etc. și am lăsat cu totul deoparte capacitatea de a ne „judeca”, în sensul de a ne înfățișa în fața Domnului așa cum suntem, cerându-I pur și simplu să ne primească și să ne miluiască!
Eu am cunoscut mila lui Dumnezeu ca miluire, trăind-o în intimitatea singurătății cu El, în fața Lui, în chiar focul existențial din care ceream să mă scoată! La început nu înțelegeam mare lucru, dar îmi amintesc acea uluire pe care o trăiam în fața unei realități pe care o numeam: „scoatere din foc, cu foc cu tot”! Aveam nevoie de puterea Lui de Dumnezeu ca să stingă focul suferințelor existențiale, să mă scape efectiv și concret de condițiile exterioare obiective care mă răneau și credeam în capacitatea Lui de Dumnezeu a Cărui iubire deja o simțisem. Eram atentă doar să fiu onestă cu mine și să nu judec pe nimeni și nimic. Astfel, cumva, atenția mea era centrată pe ce simțeam, ce gândeam și ce doream, adunate toate într-o rugăciune de arătare și oferire. Așa am ajuns să simt cum se revarsă efectiv, „palpabil”, mila Lui în simțirile mele. El lucra în mine și nu în afara mea! Acestă lucrare e miluirea despre care vorbesc...
De îndată ce atenția mea și, ca urmare, rugăciunea se îndrepta în afară, fie și către cineva sau ceva care îmbunătățea situația, lucrarea miluirii înceta... Învățând cât de cât să rămân în ea, am văzut că e atotcuprinzătoare și că nu exclude exteriorul în care nu lucrează direct, ci prin mine... Adică prin fiecare dintre noi, dacă intrăm în acestă împreună-lucrare cu Domnul, pe care acum o numesc liturghia lăuntrică.
N-a fost ușor să înțeleg și, cu atât mai mult, să spun pe nume acestor realități. Dar Domnul a lucrat și lucrează și, pe măsură ce am aflat că tot ce descoperisem pe viu în viața mea e deja numit și cunoscut omului, am putut dărui și celor de lângă mine acces pe acestă cale la mila Domnului și Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare și împreună cu fiecare suflețel care îndrăznește să probeze... (MS)