245. Dependența de relații toxice

Când nu poți pune capăt unei relații toxice înseamnă că ai devenit dependent de chimia sentimentelor negative pe care le ai în această relație. Ca un alcoolic care ar vrea să nu mai bea, dar nu poate. Așa că fii hotărât și roagă-te: Doamne, vindecă sufletul meu de dependența de frică, rușine, ură, mânie... ce trăiești tu în această relație. Și evită întâlnirile, așa cum un alcoolic evită cârciuma ca să se poată lăsa de băut. Dacă vrei să te vindeci!
***
Grija pentru a nu fi perceput negativ este o patimă, o boală a sufletului de care e bine să-I ceri lui Dumnezeu să te vindece. E din mândrie, slavă deșartă. Domnul te va lumina, rugându-te. De fapt, celălalt, dacă te chinuie, nici nu te percepe „pozitiv”. El, de fapt, are nevoia ca tu să suferi. Are nevoie să vadă că te tulbură, că te chinuie.
***
Foarte multe relații, chiar și în familii sunt bazate pe aceste „servicii” reciproce între victimă și călău. Principala cauză este o căutare și o continuare a atmosferei din familia de bază. E nevoie să conștientizăm și să ne întrebăm inima dacă dorește cu adevărat să trăiască o viață diferită de cea a părinților și bunicilor sau dorește să trăiască pe pilot automat același blestem.
Spovedește-te des, împărtășește-te și lucrează cu harul la vindecarea sufletului tău. (MS)

237. Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine!

Dragii mei cei mulți care vă întrebați!
Da, poate că vă sunt datoare un cuvânt legat de „situația asta cu Rafaela”!
Îl rog pe Domnul Milei să mă lumineze, să-mi dea cuvinte articulate prin care să pot scoate din mine câte ceva din înțelesurile care acum mi se revarsă în inimă și în minte, dar ca durere. E o durere plină, plină de înțelesuri și de sens. E o dimensiune a durerii pe care încă nu am cunoscut-o. E o „crăpare de durere” pe care n-am mai trăit-o și de la care primesc o lumină încă nezărită până acum. Numai că nu găsesc cuvinte să vă vorbesc despre ele pentru că nu se ridică, sau nu coboară la nivelul gândului. Orice încercare de formulare în cuvinte se cristalizează în „Doamne Iisuse Hristoase… Când sunt împreună cu măicuțele mele (sau cu cei din jur) primesc împreună cu ele puterea rostirii cuvintelor necesare comuniunii noastre. Cuvinte de toate felurile, după necesitate, pentru că viața e o taină fără de sfârșit și ne cere s-o trăim.
Mulțumim, Doamne!

Cum a îngăduit, Domnul?
Cu durere și dragoste!
Boala și moartea Rafaelei n-au fost pedepse pentru felul ei de viață, ci daruri pe care, cu adevărat, mintea-rațiune a omului nu le poate înțelege. Dar mintea cea de dincolo de rațiune le poate primi și trăi. Cereți de la Domnul să vă deschidă ușa acelei minți și veți înțelege și veți primi totul cu pace și recunoștință. Și cu durere. Fără durere nu ne putem naște la acea nouă viață și la acea nouă înțelegere.
Da, Domnul ne-a ascuns boala Rafaelei până a fost prea târziu ca să se vindece, dar nu prea târziu că să fie loc de întâlnire mai fierbinte, mai viu, mai profund cu El și cu noi.
Rafaela a învățat, în scurta ei viață de călugăr, să fie ascultătoare și, din ascultare, a primit fără întrebări darul vieții pe care a trăit-o din plin, și la bine și la rău, cu Domnul! Și a gustat din bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la noi! Și acum, nădăjduim, că a intrat deplin în locașurile Acelei Bucurii!
Chiar și Rafaela ne-a ascuns boala ca să fie mai mult cu noi și să ne arate iubirea ei.
Ne-a zâmbit înainte de a fi acoperită cu veșmintele călugărești pentru înmormântare și, apoi, s-a grăbit să asculte porunca întoarcerii în țărâna din care venim cu trupul. S-a lepădat astfel și de ultima posibilitate de a se mândri! A biruit astfel, cu mila Domnului, și acest cel mai mare și mai de temut vrăjmaș al nostru! Că moartea nu mai era pentru ea un vrăjmaș, ci ușă de trecere la odihna cea făgăduită. Deja zăbovise, de dragul nostru dincolo de puterile ce-i mai rămăseseră.
Da, Domnul are gânduri diferite de ale noastre, dar „planurile Lui” sunt aceleași cu ale noastre. Noi, în ascunsul nostru, lucrăm toată viața la „planul” Lui de a ne mântui și de a intra în Împărăția bucuriei celei veșnice, în ciuda împotrivirii omului vechi! Doar că este o lucrare de mare taină a inimii noastre; o lucrare de care mintea-rațiune, lipită cu totul de planul supraviețuirii, nu poate și nici nu vrea să știe mai nimic. E o taină care se cere trăită și păstrată în tăcere și rugăciune.
Deschide, Doamne, ochii inimii noastre ca să vadă cele nevăzute sau măcar să credem celor ce au văzut și ne-au luminat cu învățătura lor!
Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine și nu pentru vreo răsplată din cele pieritoare!
Vă mulțumesc și vă îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

169. Despre crucea omului şi Crucea Domnului

Serile Talpalari din 11 septembrie 2012
Spicuiri din conferinţă

• Dacă omenirea încă mai suferă e pentru că nu ne îndurăm să-I dăm păcatul. 
• Păcatul e o boală şi în această condiţie de boală, nevoile firii funcţionează ca păcat şi orice facem, chiar şi faptele bune, sunt păcat. 
•  Dacă respect legile firii voi fi judecat după legile firii. 
• Atunci când păcătuim şi nu mai simţim, e pentru că ne-am îngroşat sufleteşte şi credem că nu ne doare. 
• Harul face ca tu să fii preţios ca persoană, nu ca somatic, ca cineva care îmi prestează un serviciu, îmi împlineşte o nevoie. În păcat dispărem ca persoană. Celălalt devine obiect de satisfacţie. 
• Primul aspect al crucii omului e răstignirea patimii, a acelei porniri de a ne apăra de moarte, de a supravieţui. Crucea e moarte şi înviere, durere şi bucurie în acelaşi timp. 
• Ce putem face pentru un om care e afară? E să-l agăţăm prin ce "are" - bucurie sau durere. Problema nu e că ne doare, ci unde ne ducem cu durerea. Mântuitorul lucrează acolo unde suntem noi. El vine şi transformă acest acum în veşnicie. 
• Ruşinea produce o mişcare a sufletului care se numeşte ascundere. 

1. Dinamica ascunderii trece mai întâi prin negare - neg că am făcut un păcat;
2. apoi, uitare - în timp, am uitat că am făcut păcatul;
3. după aceea urmează acuzarea - încep să-i acuz pe ceilalţi de păcatul respectiv
4. în cele din urmă, se ajunge la proiecţie - proiectez pe ceilalţi păcatul ascuns.

• Perseverarea într-un acelaşi păcat, deşi mi-e ruşine, este pentru ca să-mi aduc aminte şi să lucrez la vindecarea acelei zone.
• Când ajungem la ruşine suntem deja fiinţe spirituale. Ruşinea e legată de "a fi". Ea îmi spune că mă doare când văd că nu sunt cel care sunt chemat să fiu.
• Ruşinea are la un capăt mândria, iar la celălalt capăt bucuria. Vindecarea se face exact în acel loc în care mi-a fost ruşine, în care am păcătuit.

131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.

Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har,  care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar,  "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.

120. Când esti cu El, totul e bucurie, chiar si când te doare sau te întristează ceva

În general, eu nu fac niciun efort ca să pot ceea ce nu pot, ci Îi arăt Domnului neputinţa mea şi Îl rog să mă întărească să fac voia Lui! 

Rânduiala vieţii noastre îmi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi mă străduiesc să-I cer mereu putere să o împlinesc. 

Atunci când uit, sau doresc ce nu mi-ar fi de folos pe Cale, Îi arăt Domnului toate şi iarăşi cer putere să biruiască în mine dorinţele ziditoare. 

Mă întreb care din cele pe care le fac slujesc scopului meu, acela de a fi fericită cu Domnul, şi pe acelea le fac, iar pe celelalte le jertfesc, le răstignesc! 

La început e mai greu, dar apoi e foarte simplu. Nu mai trebuie să faci cine ştie ce efort să nu te uiţi la TV dacă ai făcut efortul să nu ai televizor, de exemplu! Pentru noi, acel Nu e Nu şi gata! 

Vrăjmaşul încearcă alte ispite. Dar noi mereu şi mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne înarmăm împotriva ispitelor prin efortul de a fi mereu cu Domnul!

Asta e tactica noastră de luptă: să fim cu Domnul! Atunci ştim şi avem încredere că El luptă şi ne învaţă toate. Fără El nu putem face nimic!

Osteneala zilei, fie fizică, fie altfel, e o binecuvântate când tot ce faci e de dragul Domnului şi al poruncilor Sale! Când eşti cu El, totul e bucurie, chiar şi când te doare sau te întristează ceva. Dar această stare e greu de realizat. Primii paşi pe Cale sunt destul de dureroşi, pentru că egoismul e foarte puternic şi mândria şi voia proprie...

Dar cine ştie ce voieşte, nu se sperie de greutate! (MS)

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

33. Despre vederea pacatelor si taina pocaintei

Dorința de a ne vedea „toate păcatele” e foarte periculoasă și poate fi prilej de mare cădere venind dintr-o mândrie ascunsă deliberat sub o falsă smerenie, sau necunoscută din cauza lipsei de îndrumare duhovnicească. Mulți care au pornit pe această cale fără ascultare de duhovnic și de sfânta rânduială a Bisericii au sfârșit fie în deznădejde și renunțare la lupta cea bună, fie în tulburări emoționale care ne îndepărtează de calea simplă și cuminte a dobândirii bucuriei sfinte, pas cu pas și numai cu mila Domnului.
Noi să acceptăm că suntem păcătoși, fiecare în parte, cel mai mare păcătos (păcătoasă), fără a pretinde că ne cunoaștem păcatul, ceea ce știm că aparține sfinților, celor ce au învățat, prin mari nevoințe, să „nu alunge Duhul Sfânt” și să „atârne de mila Domnului clipă de clipă. Credem și mărturisim că suntem păcătoși pentru că nu avem Duhul Sfânt în noi în mod simțit și conștient și nu facem ce ne spune Domnul că fac cei ce-L iubesc pe El. Dar nu deznădăjduim pentru că și noi suntem chemați la Bucuria Sfântă și știm Calea și învățăm mereu și mereu să înaintăm pe ea.
vvv
Așadar, primul pas pe Cale, pentru noi, cei „foarte mici” ai Domnului, este să învățăm să fim onești cu noi înșine: să ne privim pe noi înșine și să acceptăm doar ceea ce vedem și asta să mărturisim, asta să oferim Domnului spre curățire și vindecare. „Firele”  sunt exact ceea ce „prindem” ca păcat, ca străin bucuriei pe care o simțim când suntem „ascultători” ai Duhului ce ni Se dă prin împlinirea Poruncilor și Sfintele Taine. Oferind Domnului acest „puțin” al meu, de fapt tot ce simt eu acum că e păcat, intru în Sfânta Taină a Pocăinței prin care învăț să intru în Împărăție și să mă simt fiu al Ei.
Mai concret, când „te bucuri de răul altcuiva”, de exemplu, cu o simțire lăuntrică foarte fină, dar sesizabilă, îți dai seama că e păcat. E suficient să recunoști asta, fără să-ți aduci argumente „de ce”, fără să acuzi sau să te acuzi, repetând căderea Protopărinților. Tot ce ai de făcut este să arăți asta Domnului, să-I dai să ridice de la tine povara acestui păcat și să te vindece. Să-ți vindece puterea sufletului cu care lucrezi acest păcat. Făcând astfel Harul va lucra și, înaintând pe Cale, vei sesiza pericolul căderii în păcat încă din „faza momelii” când ai simțit invidie. Sentimentul invidiei nu e păcat, e urmarea păcatelor mai vechi pe care nu le știi. E un sentiment țâșnit din dorința de a fi și tu ca cel invidiat parazitată de frica de a nu putea sau de lenea de a face efortul pe care îl face acela. Acestea fiind aduse la lumina conștiinței hrănită de harul pocăinței, le vei birui și vei avea „har peste har”. Și, cu fiecare plus de har pe care îl dobândești, dar mai ales, îl păstrezi, înaintezi pe Cale și intri tot mai adânc și mai statornic în bucuria simplă a celui ce se știe iubit și ajutat să se vindece și să crească.
vvv
Părintele Simeon Kraiopulos, spune că „mintea omului e ca un pepene în apă” și că partea mai mică, aflată deasupra apei, corespunde conținutului ei de care suntem conștienți, iar cealaltă, de sub apă, mult mai mare, corespunde conținuturilor minții noastre de care nu suntem conștienți. Când oferim Domnului „toată viața noastră”, dacă suntem onești, Îi arătăm și dăm ceea ce știm și putem. Asta este ca și când ai tăia partea de pepene aflată deasupra apei. Ca urmare, pepenele se va mai ridica scoțând o nouă parte deasupra. Tăind-o și pe acesta prin cunoaștere și oferire Domnului, „pepenele” se va ridica iarăși și tot așa până va rămâne din el doar o parte care va pluti pe apă fiind cu totul la vedere. Aceștia sunt sfinții care nu mai au subconștient, nu se mai ascund cu nimic de Domnul, dar care, în viață fiind, încă mărturisesc a fi „mari păcătoși”.... Mare e taina pocăinței! Și minunat „meșteșugul” ei! (MS)

19. Lupta noastra, un efort permanent de a fi cu Domnul

... Să fii atent ca lupta ta
să nu fie un război împotriva ta,
şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte,
ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul,
de a te arată Lui aşa cum eşti,
de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine.
Să lupte El pentru că El e Biruitorul.
El vine cu harul Lui şi ne luminează,
ne întăreşte şi ne învrednicește
să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.

Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă
şi vei descoperi că smerenia e capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, 
fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine.

Noi nici nu ne putem imagina ce e binele.
Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu.
Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem.
Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.

Suferinţa nu se termină pe pământ, dar, trăită cu Domnul,
devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat! (MS)