24. În clipa tentatiei și nu "mereu" sau "întotdeauna"

Una dintre cele mai periculoase atitudini prin care te afunzi și mai greu în boală este gândul că de-ai avea voință ai putea să spui din tot sufletul „de acum nu mai păcătuiesc orice ar fi!” Adică tu crezi că-ți lipsește voința. Ei, nu! Îți lipsește putința. Nu poți! Și când aștepți să poți să nu mai faci niciodată ți-ai asigurat căderea. Când lucrezi Seminarul în fapt, vezi că nu poți și înveți să ceri, să primești și să folosești puterea lui Dumnezeu în fiecare clipă. În clipa tentației și nu mereu sau întotdeauna. (MS)

23. Fricile noastre si frica de Dumnezeu

Serile Talpalari, 23 august 2011

Fricile noastre si frica lui Dumnezeu from Cristina Sturzu on Vimeo.

"E o uimire, o tăcere a minţii când ţi-e frică de Domnul; în întâlnirea cu Dumnezeu în frică vocile vrăjmaşului tac. Când capăt frica de Dumnezeu sunt păzit acolo; eu îi dau rugăciunea şi frica, iar El îmi dă înţelepciunea...
Începutul fricii de Dumnezeu e conştientizarea că nu am frică şi că asta e grav" (MS)

22. Avem nevoie de tacere pentru a simti prezenta tacuta a Domnului in noi

Noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu, dar El ne cunoaște și ni Se face cunoscut. Asta este Revelația. Și Revelația cea mare, trăită și adeverită în Biserică, este, în același timp oferită, trăită și adeverită în fiecare inimă de om care se deschide Lui și crede în numele Lui.
Părinții spun că amintirea lui Dumnezeu este lucrarea omului de întâmpinare și primirea a venirii Sale la noi. Această amintire e o ațintire a minții, a atenției, la Prezența Lui în noi și în viața noastră. Să nu ne temem și să nu ne împotmolim în faptul că nu-I simțim prezența mereu, sau nu încă, pentru că în această etapă nu știm ce e simțirea. Încă o confundăm cu simțirile trupești. De aceea avem nevoie de tăcere și de liniște lăuntrică pentru a simți prezența tăcută a Domnului în noi. Apoi, încet, încet, fiecare gând și gest cotidian se va umple de trăirea conștientă a Acestei Prezențe și ne va sfinți viața și, prin ea, și mediul în care trăim. (M.S.)

21. De ce nu alege omul Bucuria?

Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos,  în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți...
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină, ușor de dobândit și luminoasă, dar puțini sunt cei ce o aleg... De ce? De ce nu alege omul Bucuria dăruită gratuit de Domnul în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească ? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubește pe sine atât de mult și de bolnav încât, acest om, alege să sufere oricât numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal, nu? Alege să sufere ani și ani plin de ură și de dorința unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Domnul prin poarta strâmtă a iertării care duce la Bucurie...
Lepădarea de de sine nu e altceva decât lepădarea setului de convingeri și credințe lăuntrice după care ne  trăim viața. Dacă ne lepădăm de ele alegând să trăim după poruncile lui Dumnezeu și luăm putere de la El, în Biserică, prin Sfintele Taine pentru asta, vom descoperi cu uimire că Domnul e cu noi, că bucuria Lui e reală și palpabilă și că nu depinde de nimic exterior. Și că aflând noi această bucurie a Împărăției care este în noi, toate cele necesare ni se adaugă fără a le căuta.  (MS)

20. Cine e copilul interior? Dar umbra?

Și copilul interior și umbra ești tu, sunt eu, suntem noi, fiecare dintre noi și toți laolaltă. 
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale pe care și-l scrie cumva singur „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire și pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creștem cu trupul și cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel Ce Este Iubire, și de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească și trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună și frumoasă!
Omul, însă, a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafața lor sensibilă, fără să le mai vadă „rațiunile” dumnezeiești și fără să mai simtă prezența lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească și ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obișnuit să se centreze pe viața trupească și doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simțirea trupului și rău ceea ce produce durere. Așadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea și durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovnicești și să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta, sau dorirea, pentru căutarea celor bune, și iuțimea, sau mânia, pentru păzire lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simțirea trupească.
Acum, tu, Copila mea, și oricare alt copil, de îndată ce ai apărut pe lume, adică încă de la zămislire, ai învățat să percepi ca bun tot ce-ți produce plăcere și ca rău tot ce-ți produce durere. Și, cea mai puternică stare de bine a fost iubirea-contopire-intimitate dintre tine și mama ta atât în burtica ei cât și în brațele ei pe când te alăpta. Această intimitate devine „modelul” nostru lăuntric de bine pe care îl căutăm instinctiv toată viața, singurul care seamănă cât de cât dorinței chipului lui Dumnezeu înscris în noi. Atunci când părinții noștri trupești ne cresc în Biserică, adică în iubirea lui Dumnezeu, devenită iarăși accesibilă omului întreg, trup și suflet, trăim conform chipului și începem procesul devenirii întru asemănare. Așa descoperim că iubirea și intimitatea absolută după care tânjim o aflăm numai la Dumnezeu și învățăm de la părinți, prin iubirea lor slujitoare, cum s-o dobândim. Dacă nu avem asemenea părinți vom trăi, unii mai devreme și mai dramatic, alții mai târziu și mai puțin traumatizant, durerea neputinței de a fi iubiți așa cum suntem, însoțită de dorința de a face „ceva”, chiar „orice” pentru a obține „până la urmă”, de la singurii „dumnezei” pe care îi cunoaștem, Mama și Tata, iubirea, aprecierea și intimitatea după care suntem însetați din fire.
Când sărmanii noștri părinți nu știu și nu pot să-L aibă și să ni-L ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru că nu-L au ca Izvor al iubirii lor, noi renunțăm să mai fim cum ne îndeamnă firea și devenim, învățăm să fim, fie așa cum credem că le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinată tot de atitudinea lor. Așa, copilul lăuntric este tot ce am ucis în noi înșine, și tot ce am pus în loc pentru a face și a simți ce credeam că ne-ar face iubiți de Mama și de Tata. Iar umbra este ca o fantomă a copilului ucis care revine, mereu și mereu, sub orice formă poate, cerând împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu înscrise în adâncul ființei sale. E o fantomă vie, îmbrăcată în zdrențele tuturor spaimelor și durerilor neascultate și nemângâiate de nimeni... Copilul interior și-a scris povestea în creierul „emoțional” și în emisfera noastră stângă și, tot ce trăim, ca adulți, e cenzurat de acești gardieni ai „romanului vieții noastre”! Când vezi un bărbat, de exemplu, mintea irațională, subconștientă, emoțională, scanează ce percepi și prelucrează cu o viteză de douăzeci de milioane de stimuli exteriori și interiori pe secundă, pe când mintea conștientă, rațională, doar cu patru zeci de stimuli în aceeași secundă. Astfel încât, tu, vei alege comportamentul învățat care să-ți asigure „succesul”, adică ascultarea de drama „romanului”, insensibilă la dorințele tale conștiente din prezent. Mintea conștientă va mai avea de făcut doar o lucrarea „intelectuală” străduindu-se să integreze evenimentul în logica romanului. Aici, de multe ori, e nevoită chiar să denatureze „realitatea” cât dorește, numai ca acel eveniment să pară logic, să capete un înțeles care să nu contrazică povestea romanului. Dacă această minte conștientă, analitică, nu înțelege ceva, emite semnale de neliniște și toată ființa intră într-o alertă pe care o simțim ca anxietate sau angoasă și nu se liniștește până nu „rezolvă” conflictul.
Aici se află și șansa noastră! Mai devreme sau mai târziu, vine vremea, mai ales când necazurile și durerea ne „înmoaie inima”, în care nici un răspuns din categoria celor care ne îndemnă să credem că: „asta-i viața”, „așa am fost eu blestemat”, „așa mi-e scris” nu mai este valabil pentru conștiința care s-a tot lărgit și adâncit prin interogare și cunoaștere de sine. Ca urmare, toate „metodele de liniștire” bazate pe plăcerea senzuală (plăcerea fiind un anxiolitic „natural”), își pierd credibilitatea în fața judecății conștiinței și intrăm în criză (crisis = judecată) existențială. Adică suntem chemați la ceas de judecată și de alegere a unei ieșiri din modul vechi de a fi. Acum, putem alege fie să ne „sinucidem” adâncindu-ne în dependențe autodistrugătoare, fie înnebunim construind explicații delirante, fie ne oprim și cunoaștem că Dumnezeu este Dumnezeu și că-I pasă de noi. (MS)

19. Lupta noastra, un efort permanent de a fi cu Domnul

... Să fii atent ca lupta ta
să nu fie un război împotriva ta,
şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte,
ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul,
de a te arată Lui aşa cum eşti,
de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine.
Să lupte El pentru că El e Biruitorul.
El vine cu harul Lui şi ne luminează,
ne întăreşte şi ne învrednicește
să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.

Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă
şi vei descoperi că smerenia e capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, 
fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine.

Noi nici nu ne putem imagina ce e binele.
Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu.
Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem.
Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.

Suferinţa nu se termină pe pământ, dar, trăită cu Domnul,
devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat! (MS)

18. Incetand sa mai fugi de suferinta clipei prezente in Numele Lui, intri in bucuria de a fi cu El

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui...

Când lucrezi Poruncile, ești atent la ele și la tine, încerci să fii onest cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi,  să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole.

Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci.  Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință... (MS)

17. Numai schimbarea interioara conteaza

...Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea!  (MS)

16. Dorul tau e in inima ta! Intra!

Care e dorul tău?
Dorul tău e în inima ta! Intră! Dar cu delicatețea și grija pe care le vei învăța de la Domnul prin rugăciune și ascultare de poruncile Lui!
Nu te teme că „dai de pe un picior pe altul”. E firesc pentru vârsta ta și pentru povestea vieții tale. Fiecare om merge în ritmul lui, pentru că fiecare are o altă experiență de viață, alte traume, alte spaime, alte repere. Fiecare are ritmul lui și calea lui pe Calea cea Una! Ești încă un copil...
Acum ai nevoie să te vindeci de frică, trăindu-ți viața așa cum e acum, cu Dumnezeu. Așa vei descoperi, cu ajutorul harului, mereu și mereu alte înțelesuri, din ce în ce mai sfinte și sfințitoare.
Ai răbdare cu tine, dar nu fi leneșă sau îndărătnică! Să nu ceri de la tine să știi acum ce vrei pentru totdeauna, să rezolvi acum problema viitorului, ci să ceri cu fermitate să faci ce se cere în acestă zi pentru a te vindeca și a trăi în toată adâncimea bucuriei de a fi. (M.S)

15. Ne e de folos binecuvantarea pentru a ne muta din iadul din noi in Imparatia care e inauntru nostru

"E uimitor cum lucrează binecuvântarea!
Care e „puterea” ei? E puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul ființei noastre spre înălțimea ființei noastre care, paradoxal, e în adâncul ființei. Între locul în care ne vede Dumnezeu, cămara de taină din adâncul inimii noastre, și suprafața agitată a sufletului, se află un întreg văzduh inaccesibil conștiinței, ca urmare, lipsit de lumina ei, și bântuit de fel de fel de duhuri ale întunericului acestui veac. Ele, aceste duhuri, exercită o atracție și o presiune fantastică asupra noastră, hrănindu-se cu energiile noastre, și datorită lor trăim cum trăim și reacționăm cum reacționăm de fiecare dată când nu ne lipim de Dumnezeu. Lupta noastră duhovnicească nu este, cum spune Sfântul Apostol Pavel cu trupul și cu sângele, ci cu aceste puteri vrăjmașe ale văzduhului din noi. Apostolul ne recomandă și multe metode de a ne lupta și merită să luăm aminte la ele. Printre ele, cea mai puternică este binecuvântarea pe care ne-o cere ca pe o ascultare față de Poruncile Domnului. Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu (pe care o învățăm de la Duhul Sfânt încă din Psalmii Vechiului Testament) și a aproapelui este o lucrare a Duhului Sfânt în noi prin care trecem, traversăm „vămile acestui văzduh”. Numele Domnului și binecuvântarea sunt adevărate „rachete” - cum spune Părintele Rafail Noica – ale Duhului prin care zburăm din iad în Împărăție. E important să observăm că ne e de folos binecuvântarea pentru a ne muta din iadul din noi în Împărăția care e înăuntru nostru. Adică, e nevoie să fim conștienți că, de obicei, locul din noi în care ne aflăm când ne supără cineva, sau ne face rău, sau ne împiedică de la bine, sau ne duce în ispită, este iadul pentru că atunci uităm poruncile și suferim sau reacționăm după omul vechi, neevanghelic, necreștinește. Devenind conștienți, adică venind cu mintea, cu atenția în acest iad, degrabă ne dorim scăparea din duhoarea lui și alegem să binecuvântăm și nu să ne răzbunăm, să ne facem dreptate sau să blestemăm. Așa ne smerim, ne lepădăm de noi, ne umilim în fața ego-ului nostru și a pretențiilor lui ca lumea să fie așa și așa și nu cum este... Binecuvântarea ne ridică acolo unde este Domnul și unde sunt îngerii Lui. De acolo toate se văd altfel și lucrăm altfel toate ale noastre." (MS)