39. Despre rugăciune

Cuvinte ale Maicii Siluana rostite la Serile Talpalari din 18 oct 2011

partea 1

… Mintea care era conectată la Dumnezeu avea capacitatea să tacă şi să fie luminată… Mintea lui Adam, având lumina lui Dumnezeu, ştia să spună lucrurilor pe nume… cunoştea…

cunoaşterea crea bucurie, dragoste, era o relaţie de dragoste, nu o informaţie

… Primul pas e să descoperim că mintea noastră este bolnavă

al doilea pas e să împlinim porunca rugăciunii aşa cum se practică ea în Biserică

… Pe măsură ce ne vindecăm în Biserică, inima noastră se trezeşte… noi avem o avere incredibilă… în noi există Dumnezeu, se află Duhul Sfânt, care abia aşteaptă să lucreze şi să se manifeste, dar noi nu-l punem la treabă…

… Dar noi aşteptăm să “ne vină”. Una din piedicile la rugăciune e să aşteptăm să ne vină să ne rugăm şi nu ne vine. … lucrurile care "ne vin" sunt ale firii căzute… un  pas important în rugăciune e să nu faci ce-ţi vine… fiind conştienţi că suntem bolnavi nu ne mai bazăm pe ce gândim, pe ce simţim, ci pe ce zice Dumnezeu…

(partea a 2-a)
Cum să ne apucăm de rugăciune?




...Ca să ne apucăm de rugăciune, avem nevoie să conştientizăm că asta nu e viaţă...

(partea a 3-a)

Care e rolul trupului şi al timpului în rugăciune?



Timpul pe care-l avem e acaparat cu totul de stăpânitorul acestei lumi... Primul pas pe care-l avem de făcut e răscumpărarea timpului...

Timpul este la dispoziţia noastră şi e gata să facă bucle de veşnicie...

Despre tăcere:

... Tăcerea este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu...

... Tăcerea este începutul rugăciunii...
... Avem nevoie să ascultăm tăcerea; ascultând-o, descoperim că este limbajul veacului viitor.
... Fără să tăcem, nu ajungem nici la curăţire de patimi.

Despre pocăinţă

38. Mai este posibila sfintenia azi?

Maica Siluana - Pridvoarele credinței, emisiunea din 24 septembrie 2011 from HarrDelos on Vimeo.

Emisiunea Pridvoarele Credinţei pe www.doxologia.ro
TVR Iasi - ediția din 24 septembrie

http://www.doxologia.ro/video/interviuri/pridvoarele-credintei/pridvoarele-credintei-editia-din-24-septembrie

37. Avem mare nevoie de onestitate

Nu ca să primim darul, care se dă fără condiții și fără merite, ci ca să nu uităm că l-am primit!
Bucuria aceea este un act de primire conștientă a noastră în Domnul, este împărtășirea Sa de Sine cu noi. 
Actele Sale sunt în afara timpului. 
Când participăm la ele, când vine la noi, ne împărtășim de El și suntem și noi acolo. 
Când nu mai simțim asta suntem în timp și trăim „urma gândului”, dar în adânc suntem acolo. 
A fi onest înseamnă să nu uităm asta! Să nu ne mai permitem să confundăm existența cu ființa. Să nu primim acel „oare ...?” vrăjmaș care a biruit-o pe Eva în rai. 
Trăind în timp cu amintirea vie a acestei Întâlniri de Dincolo, vom putea să ne ținem mintea în iadul existențial și să nu deznădăjduim. 
Fără onestitate, ne putem permite să ne „odihnim” în câte o cădere care, de fapt, este delăsare. Să nu fie! (MS)

36. Lepadarea de lumea aceasta inseamna trairea in ea cu harul care nu e din ea

Uneori harul se retrage din simțirea noastră ca să putem crește, să putem discerne și alege în libertate deplină ce cale vrem să urmăm. 
De multe ori însă harul e acolo, dar noi nu-l folosim pentru ce ne este el dat, ca să ne bucurăm de creșterea pe Cale, ci îl împingem spre rezolvarea problemelor din cotidianul conflictual. Domnul ne dă har nu ca să nu mai avem necazuri, ci ca să fim cu El în orice am întâmpina pe Cale.
Lepădarea de lumea aceasta înseamnă pur și simplu trăirea în ea cu harul care nu e din ea și care nu schimbă lumea, ci pe om și omul schimbă lumea! Pe măsură ce omul devine lucrător al harului cu propria sa hărnicie și hotărâre, lumea din jurul lui se schimbă pentru că el este o părticică a acestei lumi și o și include ca microcosmos în el. Taină mare! Dar nu o putem cunoaște decât prin participare, prin trăire. (MS)

35. Voia lui Dumnezeu si poruncile Lui sunt chiar prezenta Lui!

Dacă eu îţi vorbesc acum, şi mă gândesc la tine şi apăs pe aceste taste şi scriu aceste litere pentru tine, aceste gesturi şi aceste gânduri sunt produsul voii mele şi eu nu ajung la tine dacă tu nu deschizi mesajul şi nu-l citeşti, făcând, la rândul tău, nişte gesturi şi având nişte gânduri de acceptare, de primire a mea în tine... Şi dacă tu mi-ai cerut un răspuns, pentru mine a fost o poruncă, şi această poruncă era chiar prezenţa ta ascunsă acolo. Numai citind mesajul tău am dat de tine! Şi când ne vom întâlni faţă către faţă, numai dacă te voi privi când mă vei privi vom fi împreună...

Din păcate mulţi înţeleg Poruncile ca pe nişte legi juridice sau ca pe nişte abstracţiuni...

Iubeşte-L pe Domnul cum poţi şi El te va învăţa cât de importante sunt Poruncile Lui pentru ca tu să fii cu El şi El cu tine! (MS)

34. Dincolo de deznadejde este o bucurie mare!

Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul, la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om, se face prin moarte: moartea păcatului și a plăcerii în care ne înglodează. Și mulți se tem de această moarte și nu cred că sufletul care se unește cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învață și ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăiește o adevărată înviere.
Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor și, iată, este! Vine cu noi pretutindeni, ne așteptă oricât de mult am ocoli și rătăci, ne susține și ne luminează chiar și în nebuniile pe care le scornim în alergarea după plăceri și fericiri străine, ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toți și toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră. Să fie aproape ca, de vom voi, să ne spele, să ne panseze rănile, să ne vindece și să ne dea veșmântul bucuriei Sale!
Domnul aude orice suspin și vine degrabă la oricine Îl cheamă. Cei ce nu-I văd încă prezența și nu-i simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură să-și vină în sine și să se întoarcă în casa Tatălui și se supără pe Dumnezeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă să le astâmpere foamea de bucurie cu acele amărâte de roșcove... (MS)
vvv
Dar rugăciunea permanentă, gândul permanent la Dumnezeu, face ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru și să transforme toate cu prezența Lui!  Și când nu o vom simți, vom ști că El e acolo, așa cum soarele e acolo, dincolo de nori, când e vremea rea! Atunci vom purta tristețea sau durerea ca pe o chemare la și mai intensă rugăciune. (MS)
vvv

Așa creștem! Cădem și iar ne ridicăm! Ne ridicăm și iar cădem!

Și urmează să învățăm să credem că Domnul e cu noi și când, și mai ales când, nu-L simțim! Când nu-I simțim prezența, dar ne simțim nimicnicia și mizeria, să știi că El este! Fără El, fără Lumina Lui, n-am vedea nimic, pentru că am fi încă plini de iluzia că suntem cineva! Și am avea multă treabă să ne plângem de ceilalți, să-i acuzăm, să-i judecăm! Cum și avem, când nu ținem mintea în iadul din noi, nădăjduind în mila Lui! 

(MS)

33. Despre vederea pacatelor si taina pocaintei

Dorința de a ne vedea „toate păcatele” e foarte periculoasă și poate fi prilej de mare cădere venind dintr-o mândrie ascunsă deliberat sub o falsă smerenie, sau necunoscută din cauza lipsei de îndrumare duhovnicească. Mulți care au pornit pe această cale fără ascultare de duhovnic și de sfânta rânduială a Bisericii au sfârșit fie în deznădejde și renunțare la lupta cea bună, fie în tulburări emoționale care ne îndepărtează de calea simplă și cuminte a dobândirii bucuriei sfinte, pas cu pas și numai cu mila Domnului.
Noi să acceptăm că suntem păcătoși, fiecare în parte, cel mai mare păcătos (păcătoasă), fără a pretinde că ne cunoaștem păcatul, ceea ce știm că aparține sfinților, celor ce au învățat, prin mari nevoințe, să „nu alunge Duhul Sfânt” și să „atârne de mila Domnului clipă de clipă. Credem și mărturisim că suntem păcătoși pentru că nu avem Duhul Sfânt în noi în mod simțit și conștient și nu facem ce ne spune Domnul că fac cei ce-L iubesc pe El. Dar nu deznădăjduim pentru că și noi suntem chemați la Bucuria Sfântă și știm Calea și învățăm mereu și mereu să înaintăm pe ea.
vvv
Așadar, primul pas pe Cale, pentru noi, cei „foarte mici” ai Domnului, este să învățăm să fim onești cu noi înșine: să ne privim pe noi înșine și să acceptăm doar ceea ce vedem și asta să mărturisim, asta să oferim Domnului spre curățire și vindecare. „Firele”  sunt exact ceea ce „prindem” ca păcat, ca străin bucuriei pe care o simțim când suntem „ascultători” ai Duhului ce ni Se dă prin împlinirea Poruncilor și Sfintele Taine. Oferind Domnului acest „puțin” al meu, de fapt tot ce simt eu acum că e păcat, intru în Sfânta Taină a Pocăinței prin care învăț să intru în Împărăție și să mă simt fiu al Ei.
Mai concret, când „te bucuri de răul altcuiva”, de exemplu, cu o simțire lăuntrică foarte fină, dar sesizabilă, îți dai seama că e păcat. E suficient să recunoști asta, fără să-ți aduci argumente „de ce”, fără să acuzi sau să te acuzi, repetând căderea Protopărinților. Tot ce ai de făcut este să arăți asta Domnului, să-I dai să ridice de la tine povara acestui păcat și să te vindece. Să-ți vindece puterea sufletului cu care lucrezi acest păcat. Făcând astfel Harul va lucra și, înaintând pe Cale, vei sesiza pericolul căderii în păcat încă din „faza momelii” când ai simțit invidie. Sentimentul invidiei nu e păcat, e urmarea păcatelor mai vechi pe care nu le știi. E un sentiment țâșnit din dorința de a fi și tu ca cel invidiat parazitată de frica de a nu putea sau de lenea de a face efortul pe care îl face acela. Acestea fiind aduse la lumina conștiinței hrănită de harul pocăinței, le vei birui și vei avea „har peste har”. Și, cu fiecare plus de har pe care îl dobândești, dar mai ales, îl păstrezi, înaintezi pe Cale și intri tot mai adânc și mai statornic în bucuria simplă a celui ce se știe iubit și ajutat să se vindece și să crească.
vvv
Părintele Simeon Kraiopulos, spune că „mintea omului e ca un pepene în apă” și că partea mai mică, aflată deasupra apei, corespunde conținutului ei de care suntem conștienți, iar cealaltă, de sub apă, mult mai mare, corespunde conținuturilor minții noastre de care nu suntem conștienți. Când oferim Domnului „toată viața noastră”, dacă suntem onești, Îi arătăm și dăm ceea ce știm și putem. Asta este ca și când ai tăia partea de pepene aflată deasupra apei. Ca urmare, pepenele se va mai ridica scoțând o nouă parte deasupra. Tăind-o și pe acesta prin cunoaștere și oferire Domnului, „pepenele” se va ridica iarăși și tot așa până va rămâne din el doar o parte care va pluti pe apă fiind cu totul la vedere. Aceștia sunt sfinții care nu mai au subconștient, nu se mai ascund cu nimic de Domnul, dar care, în viață fiind, încă mărturisesc a fi „mari păcătoși”.... Mare e taina pocăinței! Și minunat „meșteșugul” ei! (MS)

32. Cea mai mare minune e sa crezi*

Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem până în ultima clipă a vieţii noastre.

Când omul se întreabă ce sens are viaţa... este foarte aproape să trăiască minuni...
vvv


O altă minune este minunea rugăciunii...
vvv
Omul care se trezeşte, folosind darul lui Dumnezeu care e mintea poate ajunge la bucurie fără necazuri. Necazurile sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi pentru că nu conştientizăm. Ne trezesc inima împietrită. Ni se întâmplă necaz ca să ne trezim.
vvv
Ce-i oferi tu lui Dumnezeu ca El să ţi se ofere ţie? Loc.

*Cuvântul Maicii Siluana de la conferinţa Despre sfinţi şi sfinţenie, Talpalari, 4 oct 2011

31. Cat timp ne impotrivim raului din noi nu putem iesi din capcana

Domnul spune: „nu vă împotriviți celui rău”! E uimitor, dar e singura ieșire pentru că împotrivindu-ne, devenim răi. 
A nu ne împotrivi nu înseamnă să facem ce ne cere, împinge sau obligă răul, ci doar să nu-i dăm din energia noastră luptându-ne cu el. Să-l simțim, să-l vedem, să-l numim dacă avem cuvinte, să-l îndurăm ca rău dar fără să ne identificăm cu el. Să avem conștiința clară că noi nu suntem răul. Că răul este în noi, dar nu este noi! Și, cu acel ceva, acel cineva din noi care nu este răul, să alergăm la Domnul arătându-ne pătimirea și cerând eliberarea. Vom descoperi cu uimire că răul nu mai are nici o putere asupra noastră, chiar dacă o vreme îi mai simțim presiunea sau sfâșierea. Dincolo de zona vulnerabilă a ființei noastre, se află lăcașul Bucuriei. Avem nevoie doar să acceptăm sfâșierea trecerii prin zona minată. De mână cu El!


vvv

Calea este această arătare-chemare lăuntrică în chiar momentul durerii, căderii, rușinii, deznădejdii... Vrăjmașul are putere asupra noastră doar atâta vreme cât căutăm alinare, ușurare, descărcare, anesteziere împotriva durerii la capătul căreia este Domnul, Cel ce a biruit moartea cu moartea Sa!

De mare ajutor ne va fi și acceptarea, pe care e nevoie s-o ducem până la capătul său de trăire, faptului că toată suferința pe care ne-o produce răul din noi este o suferință de gânduri și sentimente care ne amenință și chiar sperie că nu suntem buni și că Dumnezeu ne va stârpi fără milă pentru asta. Este iadul din noi, este iadul minții noastre, este iadul în care Domnul i-a cerut Sfântului Siluan să-și țină mintea și să nu deznădăjduiască. Să creadă în Dumnezeu iubire, în Dumnezeul Care iartă și iubește fără nici o condiție pe tot omul care aleargă la El.

vvv


Dumnezeu nu așteaptă să ne facem mai întâi buni și apoi să alergăm la El ca să ne felicite, ca să ne dea o cunună de biruitori. Și nici nu ne cere să ne odihnim de răutatea noastră și abia apoi să ne ducem la El. Ci ne cheamă așa răi, răniți, obosiți, zdrobiți! (MS)

30. Durerea este ceasul desteptator din somnul unei vieti somnambule

Ea ne arată că nu suntem în rai şi că raiul nu e pe acest pământ şi că raiul se zideşte de către fiecare dintre noi, dacă alegem să fim cu Cel ce "astăzi poate fi cu noi în Rai" dacă acceptăm să ne fie El Domnul şi Stăpânul nostru în această viaţă pe care nu putem s-o trăim decât în această lume, după legile ei. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să schimbe legile acestei lumi, ci ca să ne dea puterea să ne purtăm cu ea şi cu legile ei ca El. S-o biruim primind biruinţa Lui, intrând în ea şi făcând-o a noastră. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei. Domnul ne învaţă şi ne dă putere să o acceptăm, să nu ne împotrivim răutăţii ei, ci s-o trăim ca El şi cu El. 
Confruntarea cu realitatea aşa cum este, ne face mai întâi lucizi. 
Luciditatea ne arată că suntem vulnerabili şi neputincioşi şi ne împinge să căutăm puterea care ne lipseşte. 
Iată oferta lui Dumnezeu: puterea Lui, dăruită de El Personal, de chiar prezenţa Lui în noi şi în viaţa noastră. Oricât de târziu ar veni această deşteptare, nu va fi prea târziu. Dumnezeu ne scoate mereu în cale omul Lui, gata să ne arate Calea. Numai să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Dacă alegem să fim orbi şi surzi, El nu Se supără, ci revine, mereu şi mereu şi mereu. Nu El ne potriveşte suferinţele din viaţă, ci doar "profită" de ele ca să-I auzim chemarea şi să-I primim oferta! (MS)