174. Doar în necazuri simtim si cunoastem ce poate fi mângâierea lui Dumnezeu

Dumnezeu ne mângâie în necazuri și lipsuri și, cu adevărat, doar atunci simțim și cunoaștem ce poate fi mângâierea Lui. În rest, simțim și cunoaștem ajutorul Lui în împlinirea nevoilor sau dorințelor noastre și satisfacția sufletească izvorâtă atât din împlinirea acestora, cât și din credința că suntem iubiți de vreme ce am fost ajutați sau ni s-a răspuns la cerere. Această satisfacție, cu toată bogăția de emoții și sentimente ce o însoțesc, este ceea ce numim noi afectivitate și afecțiune. În această stare sufletească intră ceea ce simțim atât în relația cu semenii cât și în relația cu Dumnezeu. Ea cuprinde mișcări, vibrații ale sufletului și trupului nostru, adică energii create. Mângâierea de la Dumnezeu este energie necreată coborâtă în energiile noastre create, în tot ce simțim noi când avem un necaz, de exemplu. Când simțim această mângâiere o deosebim limpede în duhul nostru de cea omenească. Dar nu putem dobândi și simți mângâierea dumnezeiască până ce nu ne lepădăm de toate dorințele care nu sunt dorirea „unicului necesar”! Și cum va fi posibil acest lucru? Nevoindu-ne să lucrăm Poruncile cu Harul pe care avem nevoie să-l cerem și să-l primim mereu și mereu prin Sfintele Taine. Și aici, avem nevoie să înțelegem că împlinirea unei Porunci nu va avea efectul unei legi de tipul cauză-efect. Ea este o putere dumnezeiască ce deschide mereu și mereu alte perspective lucrării harului. Așa, de exemplu, dacă am lucrat la împlinirea Poruncii iertării și binecuvântării celor ce ne-au rănit și, deși sunt mari schimbări în viața noastră, încă suntem lipsiţi de afecțiunea altor oameni, asta înseamnă că nu s-a terminat lucrarea poruncii. Acum, harul lui Dumnezeu, ne învață că încă mai cerșim afecțiune de la oameni care nu ne-o pot oferi. Nu au de unde. Nu pot. Dar problema e a noastră pentru că am învățat să căutăm afecțiune doar la aceștia. Numai ei sunt „interesanți”, numai ei ne atrag după tiparele subconștiente... Acum urmează să învăţăm să-i iertăm pe cei ce ne-au învățat greșit ce este și ce nu este afecțiunea și cum și unde să o căutăm...
Să mergem mai departe! Iertarea ca lucrarea umano-divină, adică a omului împreună cu harul lui Dumnezeu, vindecă întreaga fire umană și o luminează și o deschide bucuriei care vine de la Dumnezeu și nu de la oameni. Atunci singura lui dorință devine dorirea lui Dumnezeu și căutarea Împărăției. Nevoile firii sale actuale nu dispar dar toate se supun acestei doriri. Încet, încet nevoile se împuținează după cum și cerem în Sfânta Liturghie când părintele se roagă să ne scape Domnul din „toată nevoia”. Se inversează relația dintre nevoi și dorințe. În firea căzută dorințele izvorăsc din nevoi, sugerând căi de împlinirea după cum ne place, în firea înduhovnicită nevoile se topesc în focul doririi de Dumnezeu și se odihnesc în credința că „toate se adaugă” celui ce caută mai întâi Împărăția. (MS)

173. Cum ne spovedim? Serile Talpalari

Cum ne spovedim?

De descarcat inregistrarea audio

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-03oct-75b435f04ffa126.zip

Recomandare carte:

 

Spicuiri din conferinţă

• nu înţelegem că prin spovedanie am primit putere de la Dumnezeu pentru a nu mai păcătui. O luăm de la capăt, nu lucrăm, nu folosim puterea primită
• vrem remedii împotriva păcatului, dar vrem şi păcatul (din cauza îndrăgostirii de păcat). Urâm roadele păcatului, consecinţele lui, dar iubim rădăcina lui. 
• Omul nu foloseşte harul pentru a se îndumnezei. 
• Harul ne ajută să spunem NU ispitei, nu să nu mai vină ispita
• Cheltuim multă energie sufletească pentru negarea problemei, dar harul mă anunţă când ceva e păcat.
• slujim omul sufletesc sau trupesc
• omul sufletesc ştie că e bine ce e plăcut şi îl satisface, iar organul ruşinii e căzut în sufletesc, nu e duhovnicesc. Am nevoie să fac ceea ce e drept, chiar dacă e neplăcut, pentru că aşa zice Dumnezeu.
• După cădere, liberul arbitru stă numai în a spune "Nu" ispitei. Să spun Doamne ajută-mă să nu fac ce-mi vine! Doamne, opreşte-mă, cu Harul Tău. Creierul care are valori primeşte mai târziu informaţia decât cel care caută supravieţuirea alergând după plăcere şi fugind de durere.
• Să depăşim omul sufletesc şi să-l descoperim pe cel duhovnicesc. Omul nou crede că Dumnezeu poate face cu mine această minune de a spune "nu" ispitei. Trebuie doar să cred că Dumnezeu dă Harul. E o moarte, dar e moartea omului sufletesc, care e însetat de durere, plăcere etc.
• omul sufletesc se războieşte - pentru că îi place, aşa "simte" şi îi place să simtă. El dansează cum îi cânţi: posteşte, se roagă, face mătănii - atunci când intri în lucrare - doar să nu-l omori. Dar îl prinzi în momentul în care te întrebi pentru ce? faci un lucru.
• vrem să fim cineva şi ne îngrozim că suntem un nimeni.
• din cauza treburilor, a TV-ului, omul nu se mai exteriorizează şi atunci îi spune necazurile duhovnicului. Dar asta îl trimite pe el în psihologic, pierzând legătura cu harul, iar pe mine "mă ajută" să ies din pocăinţă, pentru că mă justific. Întrebările care mă întorc la ea sunt "ce ai făcut tu?" "cum ai contribuit tu la acest necaz?" "Ce faci în acest necaz? (cum te raportezi la el)"
• avem nevoie să ne spunem necazurile, dar să le spunem prietenilor - ei ne mângâie, ne susţin sufleteşte, dar nu ne vindecă duhovniceşte (nu copiilor - îi încărcăm cu o povară pe care nu o pot duce - şi nu duhovnicului, la spovedanie - îl băgăm în lumesc). Ca să ne vindecăm, avem nevoie de pocăinţă, nu de taclale. Discuţia e potrivită doar la prima spovedanie, pentru a ne cunoaşte preotul, iar apoi, dacă ne întâlnim cu el în afara spovedaniei.. 
• Avem nevoie să facem lucruri, nu doar să vorbim. Să lucrăm, să aplicăm îndrumările pe care el ni le dă
• Nu avem nevoie să ne spunem planurile, dorinţele, pentru a fi încuviinţaţi.
• Plânsul de milă e un înlocuitor identic natural cu plânsul păcatului. Avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu - atunci când ne plângem de milă - să ne plângem păcatele. Furia, mânia, să fie folosite pentru respingerea păcatului nu pentru judecarea duhovnicului că nu ne înţelege. 
• Dacă mi s-a întâmplat un lucru rău, dacă supravieţuiesc lui (şi nu am murit atunci) e ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu acolo, El vrea să mă întâlnească acolo, cu Harul Lui. Să observăm că nu se insistă în Evanghelie pe copilăria pe care am avut-o, pe condiţiile în care am crescut, ci ni se cere să lucrăm, să depăşim ce ni s-a întâmplat, să transformăm ce am trăit în trambulină către Dumnezeu. Primesc harul ca să ajung la sfinţenie cu abuz, cu tot. Dar dacă voi alege să-mi petrec viaţa plângându-mi rănile şi dând vina pe ele, voi avea de ce plânge o veşnicie.

***

Intervenţie Marius Iordăchioaia

bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...

----------
Avem nevoie să întindem mâna Domnului, să ne scoată. Cu toţii trecem prin iad, dar avem nevoie să-l folosim ca loc de trecere spre rai, nu să rămânem acolo. Însă nimeni nu scapă de iad. Unii se spovedesc de frica iadului. Dar noi nu tb să fugim de iad, ci să căutăm raiul.
----

Să nu confundăm:

• complexul de inferioritate cu smerenia
• narcisismul cu spiritul de conducere
• suspiciunea cu prevederea
• instabilitatea emoţională cu religiozitatea

Să nu venim la spovedanie "ca să ne uşurăm", ci ca să ne folosim şi să ne mântuim. Uşurarea duhovnicească constă în râvna de a nu mai păcătui, curajul de a spune "nu" păcatului. Şi dacă vom mai cădea, nu vom mai deznădăjdui, ci vom şti că am fost neatenţi.Dumnezeu vrea să mă lepăd singur de păcat. Nu devenim liberi fără pocăinţă. Pocăinţa liberă vine şi când nu renunţ la păcat (păcatul meu înaintea mea este pururea). Pocăinţa adevărată aduce bucurie şi dacă nu poţi renunţa la păcat. În spatele deznădejdii se află ascuns microbul mândriei (cum am putut să fac asta?) Atunci când ne închipuim că n-ar fi trebuit să facem păcatele, să-i mulţumim Domnului că am făcut doar atât. Să spun despre mine că voi merge în iad este hulă pentru nivelul meu, dacă deznădăjduiesc. Am nevoie să învăţ mai întâi să nu deznădăjduiesc, nu să ţin mintea în iad. Să nu deznădăjduim! Asta e lucrarea noastră.

Ispite la spovedanie:
- ispita de a ne impresiona duhovnicul (ce veţi crede despre mine?) - cele mai mari bucurii le are pr când mărturisim un păcat pe care ne-a fost foarte greu să-l scoatem, să-l mărturisim
- ispita comparaţiei cu ceilalţi
- iscodirea cu privirea tulbură pocăinţa
- relaxarea te face sa te întinzi la vorbă


Cât durează spovedania autentică? Un minut.

Vorba multă:

- arată că nu am pocăinţă
- este moartea sufletului
- arată că ascund ceva
- arată că fug de ruşine

Pentru Sf. Împărtăşanie

• nevoia cugetului zdrobit când ni se citeşte dezlegarea.
• ne putem împărtăşi dacă trăim în pocăinţă continuă (Doamne, păzeşte-mă să nu fac...) + Doamne, iartă-mă (dacă am făcut) + arătare permanentă
• Dacă am căzut în păcate uşoare, ne putem împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului. să nu ne oprim singuri! păcatele uşoare se şterg prin rugăciune şi ajunare
• pregătirea pt. Sf. Împărtăşanie - citirea canonului este o terapie

să iertăm toate, tuturor celor ce ne-au greşit (să facem metanie pentru acela în faţa icoanei şi să-i cerem iertare dacă nu e de faţă persoana). să nu judecăm, altfel cădem noi înşine în lucruri mai rele + să cerem iertare pentru ce am făcut noi aproapelui.

• să-L iubesc pe Dumnezeu: să cer iubire pentru El în inima mea

Cum ne raportăm la duhovnic?

În relaţia cu duhovnicul pot apărea anumite stări:

• ataşament bolnav
• ură
• cârtire
• familiaritate, prietenie 

niciuna dintre aceste atitudini nu este potrivită, dar se poate trece prin ea; e nevoie s-o mărturisim la spovedanie.

***
Marius Iordăchioaia:

• Sunt două tipuri de atitudini în faţa păcatului:

- cea în care omul fuge la Hristos
- cea în care omul fuge la el însuşi - idol
__________
Alergarea la Hristos este o lovitură dată idolului.

• Mulţi venim la biserică pentru a ne merge bine în viaţă. E un bine definit în mod lumesc. Dar prin împărtăşire, ne împărtăşim de taina jertfei lui Hristos. Deci, nu mai e problema mea dacă sunt dat afară de la serviciu.
• Devenim mai vrednici de iubire atunci când ne scoatem măştile
• Fără duhovnic, ieşi uşor în decor şi nu vom avea un creştinism după Hristos, ci după sine însuşi, după cutare, la care am citit ceva...
• Viaţa duhovnicească ne redă firescul inclusiv în relaţia cu duhovnicul. 
• Înşelarea e în funcţie de cum suntem, e foarte subtilă

***
Maica Siluana:
Descoperim însă că tot ce pierdem atunci când intrăm în viaţa duhovnicească sunt lucrurile de care eram ataşaţi sufleteşte

Duhovnicul e martorul iubirii lui Hristos pentru mine. E o iubire în care are loc toată lumea, nu mai ai nevoie să fii primul etc. Rugăciunea pentru duhovnic e foarte importantă. Se ajunge la o comunicare adevărată prin rugăciune.

172. Serile Talpalari despre mosteniri

Spicuiri din conferinţă

• moştenirea - avere, bogăţie a părinţilor lăsată nouă în scopul de a o folosi pentru viaţa noastră
• până la moartea părinţilor nu ştim ce moştenire avem, de aceea avem nevoie, să ne trezim, să ne deschidem testamentul şi să conştientizăm ce moşteniri avem
• avem două moşteniri: 

1. una dumnezeiască - Chipul lui Dumnezeu din noi

Chipul lui Dumnezeu din noi nu ne lasă să fim fericiţi în starea de dobitoc; avem o anume nelinişte. Diavolul vrea ca noi să ne facem de lucru, să trăim intens (ne îndrăgostim de cine nu trebuie etc.)

Chipul lui Dumnezeu din noi strigă "asta e viaţă?"

Dumnezeu îi oferă omului har să se facă fiu, dacă vrem şi Îi facem loc. Acest har nu-l mai avea omul căzut din rai.

Tot ce doreşte omul e de la Chip, de la dorul de a stăpâni lumea pe care i-a dat-o Dumnezeu încă de la început.

După Botez ne conectăm la Dumnezeu şi primim moştenirea dumnezeiască, pe Sine, cu ale Sale. Dumnezeu vine cu ale Sale în ale mele şi lucrează.

Există mai multe "conturi" în care "se depune" Harul, Sf Duh Care lucrează în noi: dragostea, pacea, răbdarea, îndelungă răbdarea, credinţa, înfrânarea...

2. una de la lume - de la părinţi, strămoşească şi de la lume - de multe ori primim o moştenire de la părinţi şi-L acuzăm pe Dumnezeu pentru ea.

1.  moştenirea de la părinţi: însuşiri fizice şi de temperament (caracterul ni-l formăm noi). Această moştenire e scrisă în subconştient, mai ales până învăţăm să vorbim, apoi devine conştientă.
2. moştenirea de la strămoşi e scrisă în adâncul nostru, în inconştient
3. moştenirea de la lume - contextul socio-cultural: şcoala, cultura, cataclisme, războaie pe care îl înmagazinează părinţii noştri - e mai uşoară, se poate renunţa mai uşor la ea, are rădăcini în subconştient (ex. tensiuni interetnice): e grefată pe o moştenire care are traumele ei.

***

• Noi ne schimbăm, dar frica rămâne şi ne guvernează viaţa. Avem nevoie să hotărâm că "ne-am făcut mari", să ne deschidem testamentele şi să facem ce vrem cu averea.
• Moştenirea e ceva, dar eu sunt cineva: eu o administrez. Şi totuşi, dacă fac "ce-mi vine" cu ea, nu sunt stăpân, ci sunt stăpânit de ea. 
• Atunci când am un comportament reactiv, e nevoie să mă întreb: "ce anume m-a împins să dac asta?" Întrebându-mă, voi descoperi că acea reacţie face parte din moştenire şi să-i spun NU. Să nu mă sperii că "mi-a venit" deoarece moştenirea e înscrisă în celulele mele şi când nu mai sunt atent, voi merge pe acea cale. Retragerea Harului e ca să lucrez liber. Chemarea e să nu mă mai încred în ce simt, ci să cred că sunt chemat să trăiesc chiar dacă nu simt. Dumnezeu ne atrage, nu ne târăşte. Eu fac paşi către el. Eu pot face invers de cum simt! Calea e strâmtă, dar merită! Ne jupuim de vii până se şterge moştenirea din simţire.
• Trauma se transmite şi e scrisă în mine, eu trebuie s-o aduc la Hristos. Durerea jelită se termină, nu se mai transmite. 
• Cu Dumnezeu, pot să refuz păcatele care vin din moştenire. 
• Când ies din păcat (din robie), să iau cu mine în "Israel" şi vasele de aur (competenţe, calităţi) pe care le-am dobândit pe vremea când eram rob, să le folosesc pentru bucurie. Până atunci, ele erau folosite doar de faraon.
• Nu avem niciun merit pentru moştenirea noastră, dar nici vină. Avem însă responsabilitate. Să ne mutăm deci gândul de la vină spre responsabilitate şi viaţa noastră se va schimba, ne vom sfinţi
• Ce am trăit e viziunea noastră. Trăind responsabil, acceptând, vom vedea şi alte aspecte ale persoanei.
• în iad merg diavolii şi păcatele... şi cei care nu se pot lăsa de ele

***

• Lepădarea de părinţi este o desprindere psihică, pentru a-i putea iubi în Hristos. Iubirea sufletească e în dauna persoanei umane, e un ataşament bolnăvicios.
• La iniţiativa omului se creează un om nou. Dumnezeu îmi dă puterea ca în ciuda moştenirilor să devin sfânt. Este doar dureros că am moştenirea asta, nu nedrept. Dumnezeu nu desfiinţează legea, ci-i dă omului putere să iasă din ea.
• Ne identificăm cu rolurile pentru o vreme - acesta e omul sufletesc (ce are, ce pare), cu conţinuturile afective sau trupesc (ce simţim) deoarece încă nu am devenit Persoană. Ne identificăm astfel doar cu firea creată, încă nu suntem divino-umani. Ca Persoană, primesc Harul să devin divino-uman. Omul se naşte ca Persoană în potenţă, dar creşte ca individ: el spune "aceasta e viaţa mea, povestea mea", dar nu Eu. Ca individ, trăieşte atracţia pentru plăcere şi repulsia faţă de durere. Atunci când ajunge la fundul sacului, tehnicile de supravieţuire - de a dobândi plăcerea - nu mai funcţionează. El ştie că "asta e minciună". Plăcerea se înscrie în firea mea şi creează substanţe - astfel, voi trăi sevrajul în absenţa acelei plăceri.
• Fericit omul care se opreşte cât plăcerea este încă o ispită

***

Despre durere

• Durerea ca plăcere este masochism: ştiu că mă voi simţi rău, dar tot fac acel lucru
• Durerea ca şi Cruce - este poartă către Dumnezeu. 
• Orice durere poate fi folosită ca naştere la o realitate de care fug, la întâlnirea cu Dumnezeu. Avem nevoie să dăm slavă lui Dumnezeu în durere, chiar şi doar mental, verbal, fără simţire. Acesta este banul văduvei şi aceasta este portiţa prin care mă nasc.

***

• Cum ne vom privi viaţa în oglinda lui Dumnezeu? În memoria lui Dumnezeu toate sunt păstrate cu dragoste
• inteligenţa noastră de indivizi se centrează pe descoperirea paiului din ochiul celuilalt
• vindecarea depinde de hărnicia mea, de consecinţele schimbării asupra mea

Cum lucrăm?

• rugăciune
• despărţire (psihologică) de cei care mi-au dat moştenirea (Doamne, ajută-mă să mă despart)
• să ne trezim, conştientizând moştenirea
• să-L ducem pe Domnul în cămările sufletului, în toate - judecata este arătarea realităţii
• să cred că tot ce îngăduie Dumnezeu e spre binele meu, îmi e de folos (de folos e diferit de plăcere)
• răbdare activă, lucrătoare - eu vin cu disponibilitatea mea, Dumnezeu vine cu răbdarea; nu pot răbda dacă nu accept
• iertarea
• rugăciune pentru cei adormiţi şi pentru vrăjmaşi
• Sf. Taine
• binecuvântarea
• împlinirea poruncilor
• iubirea de sine sănătoasă: neidentificarea cu moştenirea

171. Taina bucuriei si a durerii

Simțirea bucuriei în durere e o mare taină și e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea și Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situația în care ești, deși face parte din viața ta, nu e chiar viața ta. E așa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu și totuși nu erai încă cel ce ești acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile nașterii și fără acele dureri nu era posibilă viața de acum. La fel și acum, toate durerile vieții tale sunt durerile nașterii tale la viața cea adevărată, dacă le trăiești cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită și în prezent de cel ce crede și nădăjduiește în făgăduințele Domnului.
Trăim pentru Viața veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum și o trăim cu viața noastră de acum, cu acest trup și acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale nașterii nu sunt scopul vieții, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieși vii din moartea păcatului. (MS)

170. Oameni si demoni - serile Talpalari cu Marius Iordachioaia

Extrase din cuvantul tinut la Iasi, in cadrul "Serilor de la Talpalari"

(Român Ortodox în Franţa)

[...]
Maica Siluana Vlad: - As vrea sa-ti pun o intrebare mai intima. Din poezie eu aud in primul rand rugaciunea. Rugaciunea te-a gasit sau ai gasit-o? Ai putea sa ne spui ce te-ajuta sa te rogi? Ai putea sa ne spui putin din experienta ta?

Pr. Constantin Sturzu: - Asta e partea cea mai delicata. Iata maica a spus o intrebare intima, dar estecea mai intima. 

Marius Iordachioaia: - Sa vorbim despre rugaciune nu cunosc ceva mai intim, si atat. Ia, sa vedem cum o facem....

Maica Siluana Vlad: - Gandeste-te ca eu as vrea sa ma rog si nu stiu cum. Si citindu-ti poeziile mi-am dat seama ca te rogi. Ai putea sa ma ajuti, sa ma inveti?

Pr. Constantin Sturzu: - Hai sa citim [poezia] "ce este rugaciunea"?

Marius Iordachioaia: -"ce este rugaciunea". "a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i imbraca sufletul cu carnea ta/ a-i incalzi inima cu suflarea ta/ a-i hrani fiinta cu viata ta/ a-l vizita in temnita sa launtrica/ a-l gazdui peste noapte in inima ta.../ a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i oferi lui Dumnezeu trupul/ cu care/ sa-l poata iubi..."

Maica Siluana Vlad: - Acuma intrebarea care se naste - iarta-ma ca te intrerup-: exista doua feluri de rugaciune: a ne ruga pentru altii si a ne ruga pentru noi?

Marius Iordachioaia: - La un anumit nivel nu, nu mai este o diferenta. Dintr-un punct nu mai este.

In poezia asta -eu mi-am dat seama mai tarziu- este vorba si despre impartasanie, si despre legatura intre rugaciune si impartasanie. In ultima vreme impartasania este subiectul pentru mine. Si am sa va spun de ce, si am sa ajung si la rugaciune. Pentru ca eu nu L-am cunoscut pe Hristos din Evanghelie, si mi-am dat seama, de curand, ca m-a condus asa Dumnezeu de la Hristos din Evanghelie la Hristos euharistic, si ca era- Doamne, Doamne! - tot ce-mi doream. Si ca a-I oferi lui Dumnezeu trupul cu care sa-l iubeasca pe altcineva e ceea ce El insusi a facut inaintea nostra, ca El este inceput si implinirea la toate.

Si acuma rugaciunea mea este mai putin concentrata pe mine, ca sa zic asa. Din pricina euharistiei am inceput sa simt mai puternic Liturghia, rugaciunea de comuniune. Si le-am zis si Parintilor de la Pangarati ca traiesc niste Liturghii la mine in oras, acolo unde zici ca duhovniceste e "ca la oras"; femeile vin cum vin, stiti, chestiunile de recuzita, si alte lucruri care pe unii ii smintesc. Dar am vazut la femeile cu tinuta neprotrivita niste gesturi pe care nu le-am vazut poate la cei corect imbracati, [fiind] de o bunatate si o grija.... Asa, am facut o paranteza. Deci acuma eu sunt prins launtric in rugaciunea comunitara, in rugaciunea liturgica. N-am cerut eu asta, dar am tanjit dupa ea. Si merg la o biserica de parohie unde ma rog asa, in felul meu, cu voce tare. Mie imi place sa cante toata lumea, sa se roage toata lumea. Cand mergeam la biserica si eram foarte sfios, ca sa nu zic "evlavios", si incercam sa ma adancesc in rugaciune aveam niste chinuri grozave si eram pe langa. Acuma ma duc ca un copil, ca un copil ma duc la Liturghie, si cant din toata inima, nu doar cu vocea, ci ma rog acolo. Si stiti, cand m-am dus acuma ultima oara la acea parohie, parintele cand slujea - cand am ajuns cu grupul cu care eram, de aceeasi, sa zicem atitudine - era saracu, stiti cum se spune "ca dupa o noapte de chef", cu ochii umflati, obosit, si se ruga acolo, asa mai timid. Dar a inceput si a zis: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh" si am inceput sa dam niste raspunsuri asa din toata inima. Si dupa aia a iesit din Altar cu un alt ton, si  cu o fata luminoasa si dupa aceea la sfarsti ne-a spus ca: "mai, cand ati venit si ati inceput sa cantati, si sa va rugati m-am umplut asa de viata". Si stiti, cand slujea Liturghia plutea, mergea pe apa. DeciLiturghia este dupa cum o facem noi. Si el era frant de oboseala, venise de pe drum, asa...  Si la urma iradia. Si la urma m-am dus la Altar si i-am spus: "Parinte, sarutmana, blagosloviti, mi-era dor de dumneavoastra!". "-Si mie, si mie, si mie!". Si i-am pupat mana. Si stiti cum era? Iradia, plutea.Preotul daca e iubit, pluteste. Daca te rogi la Liturghie, ca si tu slujesti acolo, il vezi, capata putere, e fericit sa slujeasca. Un staret spunea ca "preotul cand slujeste e imparat. Noi il facem imparat". Adica ajutam si noi acolo daca ne rugam, si cu o bucurie, cu o credinta, as spune asa, cu un optimism evanghelic. Si la Liturghie ai intrat, inviezi. Daca incepi sa te rogi nu cu pretentii, nu cu fite, -asme, -isme, -trisme, ci asa copilareste, cu toata fiinta. Mai ziceam ca trupul asta nu...  Lasa ca trupul asta trebuie pus la rugaciune. Sa vezi ce tremura si el de bucurie.

Inainte mai "dadeam cu ata", si a fost buna si perioada aia pentru ca te ajuta sa te cunosti pe tine.Rugaciunea este cunoastere. Deci cunoastere de Dumnezeu, si Hristos este lumina. Avem lumina launtrica deci ne cunoastem si pe noi.

Asta ma entuziazmeaza pe mine acuma: Liturghia, impartasania.

[...]

Ma suna un prieten de-al meu care chiar se roaga, si vorbim de rugaciune. Are rugaciune si de noapte, si de zi, privegheri. Si il mai suna parintele duhovnic la unu, la doua, la trei: "Ce mai faci?". "Am inteles parinte! O sa incerc...". Niciodata nu zice: "Mai...!", ci "Ce mai faci, cum o duci?". La doua noaptea, la doua dimineata, e cea mai potrivita intrebare. Si se roaga. Si daca te rogi, pregateste-te de razboi. Si sunt razboaie, sunt. Nu mi se cade mie sa vorbesc despre asta. Cititi acolo la Pateric, si in alte carti, dar sunt! Numai ca tare e frumoasa primavara dupa iarna asta!

Si ma suna acest prieten si spune: "Mai, tu cum esti ca eu sunt ingrozit, nu mai stiu pe unde sa scot camasa". "Eu? Rece ca marea, piatra". "Si nu te plangi, nu suni pe nimeni?". "Pai de ce?". "Pai daca asa...". "Astept. Uite vrea Dumnezeu, ca piatra sa fiu azi. Piatra". Pentru mine nu conteaza ce simt eu. Nu e vorba de simtire aicea. E vorba de credinta. Si e vorba de credinta Lui, nu a mea. "M-am rugat pentru tine ca sa nu se piarda credinta ta". Noi suntem cu Hristos tot timpul, fie ca eu simt, ca nu simt, ca nu stiu ce... A ma ruga inseamna a cobora la El acolo. Ca Parintele Sofronie zice ca el e in punctul de jos al piramidei. Poate ca eu sunt ca un bolovan ca nu am inceput sa urc si m-am racit. Ca poate ca..., ca poate nu... Nu disper. Deci sa nu creada lumea ca e vorba de o bucurie d-asta asa: hahaaa, hahaaa. E o bucuria a lui Hristos, care si cand esti ca bolovanul, si cand n-ai nicio simtire duhovncieasca, cand iti vine sa... "Parinte, am deznadajduit de mine, am deznadajduit de viata mea". Asa suna o spovedanie, sa stiti. "Imi venea sa...". Sunt momente, omeneste vorbind, de noapte. "Si era noapte". A iesit Petru si era noapte. Ce noapte?! E noapte. Dar... asa creste credinta. Si sa nu uitam ca credinta e o taina. Fiind ea o taina si noi fiind oameni, e bine sa stim ca ea lucreaza, fie ca omul doarme, fie ca omul e treaz, fie ca se roaga, fie ca nu. Trebuie sa aibe credinta in Hristos care locuieste in inima lui si care se roaga neincetat, si pe care el il cauta chiar si cu raceala lui, chiar si cu deznadejdea lui, chiar si cu frica lui. Ca daca vine demonul si ma sperie,  eu la Cine sar in brate, la cine strig, la Cine ma duc?Si daca vine sa ma sperie inseamna ca sunt o oaie capie care a luat-o haha pe camp, si nu mi-am dat seama, si dau vina pe toata lumea, ca uite ce stare am. Pentru ca este ispita asta cand ti-e rau, si-ti este rau. Dar e ceva ce nu stii inca. Asa percepi tu ceva care este fabulos de fapt, care este extraordinar.D-aia nu poti sa te bazezi pe simtire. Rugaciunea nu tine de asta. Acuma eu nu stiu ce trebuie sa va spun dumneavoastra ca e greu de spus. As putea sa va spun: citesc rugaciunea aia, spun Rugaciunea lui Iisus, sau...

Vreau sa va vorbesc despre rugaciunea care e si in poezie, care exista, ea este, si cand noi nu ne rugam, cand noi nu suntem in ea prezenti. Si a te ruga inseamna a intra in rugaciunea lui Dumnezeu. A intra cum intri in biserica, intri la Liturghie. Liturghia ce-i? E rugaciunea lui Dumnezeu, e rugaciuea intregii Lui zidiri, si tu intri in ea, te impartasesti de ea. Taina impartasaniei: toata viata duhovncieasca e taina impartasirii, toata e euharistie. Asta e necazul cu euharistia: ca am izolat euharistia de restul vietii bisericesti. Toata viata bisercieasca e euhariste. Cand te rogi, cand spui rugaciunea te impartasesti de Duhul Sfant. Si atunci te impratasesti, si toata viata crestia e impartasanie. Iertati!

Intrebare: - Ce inseamna sa fi om, asa cum ne face Dumnezeu? Ce inseamna sa traiesti? De ce nu simt ca traiesc? Si ce inseamna impartasanie pentru dumneavoastra? 

Marius Iordachioaia: - Mergeam odata pe strada cu un elev, dintre cei care va spuneam, si care acuma este frate de manastire. Si este o mare bucurie pentru mine intotdeauna cand ma gandesc la dansul, si-l pomenesc, si stiu ca ma pomeneste, si ne iubim - pot s-o spun. Stiti, oamenii in general spun: "Ah, o iubesc pe Geta, Geta ma iubeste la nebunie". In general avem asa o pudoare, sau..., de a spune ca fratele sau sora ma iubeste si eu il iubesc. Nu este iubirea mea, este iubirea lui Hristos care curge prin noi, de la unul la altul, prin unul prin altul. O simti, ca El e acolo, El!

Mergeam odata cu o fata, si ne-am intalnit la gara sa vorbim despre lucruri din astea. Si tot imi poveste despre baiatul pe care ea il iubeste si el n-o iubeste, si despre dragoste. Si, nu stiu, asa mi-a venit dintr-o data, si i-am spus: "Mai, dar Iubirea este o Persoana, nu-i un sentiment!". Si-a ramas: "Aa". Si eu am ramas si eu "aa"... ca asta inseamna: "hop, am scos o pasarica". Deci nu ca eu stiam, eram citit, destept, si i-am tras citatul. Nu! Ci pur si simplu ma durea inima de ea si ma rugam acolo inlauntrul meu: "Doamne, da-i ceva, da-i ceva ca i-e foame, i-e sete". [Tot] asa si Parintele, iese cu Sfantul Potir, sa dea de mancare la sufletele astea infometate. Si cand vine un om, si tu esti in preotia ta imparateasca - da, vine la tine, si ti se plange tie. Asta e, te-a pus Dumnezeu acolo. Asta e situatia - tu trebuie sa-i dai si n-ai. Si te chinuiesti inlauntrul tau acolo, si urli: "Doamne, da-i ceva, da-i ceva, ca eu n-am, si-si da seama asta cat sunt de calic, si de lipsit, si de netrebnic, si-ti fac firma de ras, ca eu zic ca-s crestin. Deci pe Tine cade. Si... da-i Doamne, da-i". Si am zis: "Iubirea e o Persoana, nu-i un sentiment". Si m-am dus eu fuguta la parintele duhovnic si i-am zis: "Parinte uite ce am zis". "Pai ai zis bine". "Ah" - am rasuflat ursurat.

Asa, si cand ma plimbam asa cu baiatul acela, care acuma este Frate de manastire, eu tot asa o pasarica i-am zis: "Mai, pentru mine Hristos e singurul Om normal". E singurul Om normal din lume. Toti sunt bolnavi, toti. Bolnavi cu capul, bolnavi psihic, toti is dusi, numai El e normal. Asta e concluzia mea de baiat de cartier. Si d-aia, ce inseamna sa fi om inseamna sa fi ca El. Sa fi ca El, sa reactionezi ca El. Eu mi-am dorit sa reactionez ca El. Pai eu de ce ma impartasesc cu Hristos? Ca ma impartasesc si cand respir, si cu gandul si cu suflarea, si cu tot. El este viata, de El vreau sa ma impartasec cu toate,ca si asta sa iasa din mine. Din mine sa iasa Hristos. Iata Omul. A zis-o Pilat din Pont: "iata Omul". El este omul. Asta inseamna sa fi om.

Maica Siluana Vlad: - Nefericirea vine cand tu vrei sa devi ca Hristos, dar noi habar n-avem ce-nseamna sa fi om, habar n-avem ce-nseamna sa fi cu Hristos si avem dorul asta de a deveni om, si zic: "Doamne, fa-ma",  ca asta este.

Marius Iordachioaia: - Pai va dati seama ca nu am epuizat. Cand am zis ca sa fiu ca Hristos, ce-am zis? Am zis ceva... Pai ramane o taina. Ramane o taina, da! Dar e o taina asemenea impartasaniei, deci se traieste, se lucreaza, participam la ea. 

Ce-nseamna sa fi om? Vino la biserica si ai sa vezi. In tine, ai sa vezi ce inseamna sa devii om. Asa!

Ce inseamna sa traiesti? De ce nu simt ca traiesc? Asta da intrebare! De ce nu simt ca traiesc? Am pus pe "Oameni si demoni" un fragment din Jurnalul Parintelui Schmemann. El spune asa: viata e asemenea unei pungi de plastic in care pui diverse lucruri. Si noi cand vorbim de viata zicem: biscuiti, salam, sarmale - ce-i in plasa. Dar viata este plasa pe care noi o umplem, nu umplutura, ci plasa. Noi n-avem simtul de a sesiza plasa, adica viata. Noi o confundam cu biografia, cu ce bagam noi in ea. Nu simtim viata pentru ca am facut un zid intre noi si viata din tot ce ne-am dorti, si tot ce am facut si am dres. Si zicem: "Pai cine esti dumneata?". "Pai eu sunt profesorul cutare care am facut aia, care am dres aia, care am masina Mercedes, care am nu stiu ce...".Oamenii sunt niste inventare interioare, sunt plin de lucruri. Cred ca raspunsul parintelui Schememann, mult mai bine formulat decat mine acum, e raspunsul la acesta intrebare. De ce n-o simti? Pai ai o gramada de lucruri intre tine si viata. Si spovedania trebuie sa rezolve lucrul acesta. Spovedeste lucrurile care stau intre tine si viata. Una e sa te duci si sa te spovedesti ca sa fi un om rezonabil dupa care: "Gata, acuma pot sa ies in oras", si alta e sa te duci ca sa simti ca traiesti. Deci trebuie sa dai la o parte lucrurile dintre tine si viata. Ca asta este diferenta intre moralism si ortodoxie, nu?! Unul e care vrea sa se spovedeasca ca dupa aia sa fie socotit un om corect, sa faca numai lucruri bune, sa se debaraseze de ale rele si sa fie un om respectabil si altul vrea sa afle viata. Unul se duce ca un tip manjit asa, si vrea sa se curateasca, si altul se duce ca o mortaciune, se duce ca un mort care vrea sa invieze la spovedit.

Ce inseamna impartasania pentru dumneavoastra? Clar ca asta trebuie sa fie o experienta personala. Adica o regasesti la Sfintii Parinti, o regasesti cand citesti despre asta. Pentru mine este insa o descoperire recenta.

Maica Siluana Vlad: - Cat de recenta?

Marius Iordachioaia: - Hai sa zic ca am intrat in normal, asa, de un an de zile. Am vorbit cu un ieromonah acum vre-o doi-trei ani in urma, si i-am transmis dorinta mea de a ma impartasi mai des. Nu citisem, nu invatasem despre asta.Pur si simplu a venit asa in mine o foame si-o sete. Si am primit un raspuns pe care nu vi-l spun; poate n-o s-aveti nevoie de el. Am primit insa si alt raspuns cand am vrut sa ma duc la impartasanie normal, firesc, pentru ortodoxie. Mi s-a spus: "Ce, impartasania e compot? Ce vin astia asa?". Si vreau sa va spun ca asta mi s-a spus in noaptea de Inviere, dupa Postul Mare, dupa ce ma spovedisem si ma impartasisem si inainte, si eram, daca vreti, macar formal de bine pregatit, dar mai bine pregatit nu se putea sa fie. Si m-am dus la slujba si am stat la Sfanta Liturghie, si cand a iesti [preotul inspre] dimineata cu Sfintele Daruri, a iesit cu ele acoperite. In genral ies cu ele acoperite acolo. Dar noi stiam povestea cum sta acolo cu Sfintele Daruri, - eram cu fratele de care v-am spus mai inainte. Si el s-a dus si i-a spus mai dinaite parintelui ca noi vrem sa ne imprtasim, ca altfel eram tot asa, ca la figurile de la ceasuri, stiti, cand se da ora exacta ies si danseaza figurile. Pac-pac. Ora exacta, se da ora la... Altar. Iertati-ma dar eu chair am fost partas la treaba aceasta si sunt de vina. Prin ce? Prin lipsa mea de implicare. Pentru ca tu trebuie sa te duci, sa spui: mi-e foame. Ai ceva si pentru mine? Bun, dar n-am dat niciodata de preoti, va rog sa intelegeti. Este vorba de responsabilitatea nostra. Daca e vorba de responsabilitatea nostra noi trebuie sa ne ducem si sa cerem. Nu zice Hristos? Cer! Da! Si mi s-a spus: "da' ce este compot?" Au si parintii ispite. Poate asa artam. Artam ca niste derbedei. Asta este. Nu ne spovedeam la dansul, desi il cunostea pe parintele nostru duhovnic, dar zic: sunt ispite, sunt ispite mari.

Ce inseamna pentru mine impartasania? Acesta este drumul meu. Al cui? Al Vietii. Ce poate sa fie atunci Impartasania?! 

Acum cateva duminici m-am dus la mine acolo, la o biserica unde ma cunoaste preotul, unde nu te impartaseste daca nu te stie, daca nu te spovedesti acolo. Si-i vina mea daca nu ma stie. Si stiam ca nu ma impartaseste, si la sfarsitul Liturghiei, pentru ca nu m-am impratasit, am plans. Am simtit ca mor, am simtit ca am tradat. Asta ca un alt raspuns la ce este pentru mine impratasania: nu fac diferenta intre Liturghie si Impartasanie. Dar va spun, repet, cu pregatire prealabila, cu dezlegare de la duhovnic. Si eu am fost dezlegat de duhovnic, am fost intrebat de duhovnic la Pangarati. Va zic: duhovnicul traieste trei sferturi din viata mea si un sfert mi-o lasa mie. Deci ma stie.  Nu in sensul ca: "A, tu esti Marius". Ma stie pe dinauntru. Si il simt intotdeauna ca ma pomeneste, il simt intotdeauna ca la Liturghie ma pomeneste la Proscomidie, ma pomeneste la Altar. Simt, si aia e simtirea. Cine cauta simtirea la aia trebuie sa ajunga. Iertati-ma ca m-am lungit.

[...]

Intrebare: - Acum de catva timp am cunoscut un mediu frumos, ASCOR, in care la fel, am intalnit oameni infometati de Hristos, insa la fel, imi sunt dragi cei din mediul in care am trait in camin in liceu. Ce am simtit acum, si de ceva timp, e un blocaj de comunicare cu ei, si este o frica in a le spune ca si eu am trecut cu ei prin ce am trecut, si ca este ceva mult mai mult, ceva de nedescris. Si nu stiu acum cum as putea sa ma reintorc si sa depasesc acest blocaj fata de mediul din care am evadat si in care am radacini. Cum as putea cu cei care imi sunt dragi sa depasesc aceasta?

Marius Iordachioaia: - Pai mie acuma imi sunt mai dragi. Si nu fac o figura de stil. In sensul ca: iubirea lui Hristos e altfel decat iubirea mea. In sensul ca iubirea mea e: "te iubesc, te iubesc.." dar daca m-ai jignit, gata, sau "te iubesc, te iubesc.." dar pana intr-un punct. Ei la Hristos, nu mai e niciun punct, nu mai e niciun "pana aici". Deci problema mea este: sa-L las pe Hristos - e greu de spus, dar te invata Biserica, te invata impartasania - cum sa-L lasi pe El sa traiasca in tine, si  chiar il aduci, chiar traiaste in tine. Si eu imi amintesc cu drag, si cand ma intalnesc acuma cu oameni care m-au batut cand eram mic, si ii strang in brate si ii pup si sunt parte din viata mea, si o parte calada asa...

Asta spuneam si de satanisti. Hai sa-ti povestesc. Prietenul meu [care este profesor intr-un liceu] imi spunea: "ei, dac-ai sti tu ce e in liceul asta!". Si o data ma duc sa-i duc o carte in timpul orelor si ne-am zis sa ne intalnim in pauza la poarta liceului. Si el profita de moment si zice: "hai, te-am prins, vino sa vezi ce e in liceu aicea, sa vezi care-i atmosfera". Si zic "Bine" - sa fac ascultare. Si am intrat, si era din punctul lui de vedere, sau din punctul nostru - nu stiu daca e corect - dom'le muzica data la maxim pe holuri, toti se imbranceau, urlau. Era acolo ceva.. Trebuia tot timpul sa te feresti cand mergeai pe holuri sa nu te calce. Parca erau niste oameni fascinati fiecare de universul lui. Nu auzeau, nu se vedeau unul pe celalalt. O senzatie de iad. Fiecare era izolat in lumea lui si urla acolo si facea..., dar nu pentru celalalt. Asta acuma, amintindu-mi, rememorand, dar eu cand am intrat am parcurs liceul, toate holurile alea, am trecut si prin grupul satanistilor - ca ei stau separarat undeva-, o stare de beatitudine, pluteam. La un moment dat ma uitam unde calc, ca nu simteam podeaua sub picior. Eram purtat printre ei, pentru ca din mila lui Dumnezeu am intrat fara nicio prejudecata, fara nicio imagine, fara niciun gand, fara nimic. Am intrat ca am fost chemat.  Oricine vine la Hristos cand aude chemarea, sti cum? Marge pe apa, pluteste, face ca un copil. Vummm. "Ionica!". "Da, acuma vin, vuum!". E cea mai intensa traire, e cea mai grozava. Singuri ne taiem craca asta de sub picioare cand [zicem]: "mai stau oleaca", "ei, lasa ca vin mai tarziu", ei, nu stiu de ce.. Singuri ne omoram bucuria aia, ne facem tare rau si dupa aia zicem ca Hristos e de vina ca El nu ne-a chemat asa cum trebuia sa o faca, sa intelegem noi si sa o zbughim. Si am trecut prin liceu si i-am spus: "dar e extraordinar la tine in liceu". Asta sa cada din picioare, sa lesine. Pai cum umbli in liceul ala? Te intalnesti cu cineva. Si zici ca nu ai ajuns la nu stiu ce masura. Pai, mai traiesc eu, [ori] mai traieste [Hristos in mine]? Iertati-ma, pai m-am impartasit cu Trupul si Sangele lui Hristos si zic: mai traiesc eu? Pai d-aia am scris poezia aia (poate doar... )Cand ai ajuns la capat cu trupul si sangele tau poate intelegi ce nevoie ai de Trupul si Sangele lui Hristos. Eu ajunsesem sa fiu epuizat de felul meu de a trai, ajunsesem intr-un punct mort, desi mi se spunea: ai putea fi un mare poet, bla, bla, bla. Asa imi suna mie: bla, bla, bla" - arama sunatoare. Ca poti sa fi aia, poti sa fi aia... Pot sa fiu, nu sunt!

Daca mai avem prejudecati, daca mai avem amintiri urate. Ca de ce? Care e problema? Exista cumva in noi senzatia ca suntem crestini, ca mergem la ASCOR, la biserica nu stiu ce, suntem oameni la casa noastra, iar astilalti...

- Nu este prejudecata asta, dar eu o simt ca ar fi...

Marius Iordachioaia: - Poate nu am inteles eu bine. Hai sa o luam asa: ai o persoana din anturajul tau, dinainte de convertirea ta, care nu merge la biserica sau cum se intampla? Si cand te intalnesti cu ea existao distanta?

- Vorbim, dar simt un gol. Un gol pentru ca discutiile pe care le avem il evita pe Hristos. Si daca abordez, deja se raceste...

Marius Iordachioaia: - Da nu poate! Nu poate! Eu am avut tacaneala asta - si parintele meu duhovnic rade de mine, zice: "ei, cu buldozerul, cu buldozerul. Mai da-te jos de pe buldozer", - sa ma duc la om asa, sa: "mai converteste-te ca daca nu... praf. Ori te convertesti, ori te fac praf, ca tu nu stii si nu stiu ce...". Si e catastrofal. Si dupa aia devenim mai civilizati in crestinismul nostru, n-o mai facem asa de trasnit, da' in launtrul nostru se mai petrece - deci eu zic de mine. Ma duc si spovedesc treaba asta si dupa aia ma lupt cu ea si huit, afara! Ca nu e de la Dumnezeu.

M-am intalnit odata cu niste oameni care nu erau ca noi, cum vorbim noi. Si m-am intalnit cu ei si am vorbit despre mancare, vreme, tralala. Si m-am intalnit cu el ulterior si imi zice: "da' nu te superi". "Nu ma supar". Si zice: "mai, cand m-am intalnit cu tine..." - si nevasta-sa era mai departe, si o fiinta nevrotica asa, si cu dificultati, si ei doi in conflict si o casnicie grea asa, si cu probleme de comunicare, si totusi ea ii spune lui: "ai vazut ce-i stralucea fata lu' ala, ca parca era un inger?". Ea lui. Si el zice: "mi-a fost frica sa-ti spun eu asta". Si ei vin si-mi spun mie asta. Eu care ma simteam bine, ma duceam la servici si am vorbit: "Salut! Ce mai faci?" si nu stiu ce. Dar L-am simtit pe Hristos in mine arzand, L-am simtit. Si cand simti asta nu prea stai sa te gandesti, sa analizezi, sa nu stiu ce. Simti ca ai intrat in levitaite. Pai ei au vazut, au simtit, nu le-am zis nimic de Hristos. Pai eu daca sunt plin de Hristos, pot sa vorbesc despre vreme, despre... si el o sa zica: "Tare ne este bine noua aicea".

- Spunea Sfantul Serafim de Sarov la un moment dat: " dobandeste pacea si mii de oameni in jurul tau se vor mantui". Nu spune "ia-l si sa-l cu capu de perete"...

Marius Iordachioaia: - Sau: "tine-le o predica"... Da, deci solutia asta este: sa ne umplem mai tare de Hristos. Spunea un crestin asa: "Cum e cu Hristos? E ca si cum mergi cu barca pe un rau si apar bolovani in rau, ca e adancimea mica. Si apar tot felul de stanci. Hristos nu te invata sa cum sa navighezi cu barca printre stanci. Nu! El mareste nivelul apei, si barca trece pe deasupra, si tu poti sa dormi ."Deci mareste nivelul apei. Problema e in mine, ca nivelul apei e prea mic. Si ala moare de sete acolo in fata mea, ca e o comunicare tainica la nivelul inimii, pe care de multe ori cu asta [capul] o stricam. Si rugaciunea, ca asta te invata sa traiesti. Omul ascuns al inimii, si acolo, zice Parintelul meu iubit: "Ei, daca da Dumnezeu unuia sa intre in inima acolo ii gaseste pe toti". Ei sunt in launtrul tau si daca vrei sa-i iubesti coboara-te acolo. Deci ii gasesti infinit mai aproape, chiar daca i-ai imbratisa fizic. Asta am simtit eu si asta se naste din felul in care Hristos vine in noi, ca El ti-l descopera inlauntrul tau si viata launtrica incepe cu El si se plineste cu El. 

[...] 

# Ziarul de Iasi: "Fericit baiatul care n-a umblat/ in sfatul baietilor de la bloc"
# Femeia crestina: Serile Talpalari din 6 septembrie... 
# Serafim Pantea: Despre „Oameni și demoni” 

169. Despre crucea omului şi Crucea Domnului

Serile Talpalari din 11 septembrie 2012
Spicuiri din conferinţă

• Dacă omenirea încă mai suferă e pentru că nu ne îndurăm să-I dăm păcatul. 
• Păcatul e o boală şi în această condiţie de boală, nevoile firii funcţionează ca păcat şi orice facem, chiar şi faptele bune, sunt păcat. 
•  Dacă respect legile firii voi fi judecat după legile firii. 
• Atunci când păcătuim şi nu mai simţim, e pentru că ne-am îngroşat sufleteşte şi credem că nu ne doare. 
• Harul face ca tu să fii preţios ca persoană, nu ca somatic, ca cineva care îmi prestează un serviciu, îmi împlineşte o nevoie. În păcat dispărem ca persoană. Celălalt devine obiect de satisfacţie. 
• Primul aspect al crucii omului e răstignirea patimii, a acelei porniri de a ne apăra de moarte, de a supravieţui. Crucea e moarte şi înviere, durere şi bucurie în acelaşi timp. 
• Ce putem face pentru un om care e afară? E să-l agăţăm prin ce "are" - bucurie sau durere. Problema nu e că ne doare, ci unde ne ducem cu durerea. Mântuitorul lucrează acolo unde suntem noi. El vine şi transformă acest acum în veşnicie. 
• Ruşinea produce o mişcare a sufletului care se numeşte ascundere. 

1. Dinamica ascunderii trece mai întâi prin negare - neg că am făcut un păcat;
2. apoi, uitare - în timp, am uitat că am făcut păcatul;
3. după aceea urmează acuzarea - încep să-i acuz pe ceilalţi de păcatul respectiv
4. în cele din urmă, se ajunge la proiecţie - proiectez pe ceilalţi păcatul ascuns.

• Perseverarea într-un acelaşi păcat, deşi mi-e ruşine, este pentru ca să-mi aduc aminte şi să lucrez la vindecarea acelei zone.
• Când ajungem la ruşine suntem deja fiinţe spirituale. Ruşinea e legată de "a fi". Ea îmi spune că mă doare când văd că nu sunt cel care sunt chemat să fiu.
• Ruşinea are la un capăt mândria, iar la celălalt capăt bucuria. Vindecarea se face exact în acel loc în care mi-a fost ruşine, în care am păcătuit.

168. "Când sunt rob al păcatului si cum mă pot elibera?"

167. Iertare, vindecare, libertate - Elvetia, sep 2012 - întrebări

166. Iertare, vindecare si libertate

165. Părinţi şi copii - Conferinţa Elveţia