181. De unde să încep să-mi simplific viata?

Mă uit în ochii Domnului şi văd acolo veşnicia cea vie! Veşnicia nu va fi şi nu începe în altă parte, ci aici, acum, în această privire infinit de iubitoare şi de răbdătoare...
Ai putea să începi prin a te întinde pe covor, foarte, foarte detensionată şi a începe să te plimbi prin templul Duhului Sfânt care este trupul tău! Mergi cu grijă, în vârful picioarelor, cu delicateţe, pentru că e lucrare sfântă acolo! Află acolo un loc de odihnă şi stai... Să spunem că te odihneşti pe aripile vântului respiraţiei...
Să spunem că te odihneşti în apele celulelor şi priveşti printre gene cum plutesc dantelele de ADN pe acolo... sau poate te vei opri lângă izvorul vieţii, inima şi vei asculta glasul acela tainic al adâncului, care cheamă alt adânc.
Apoi, cântă-i ceva, fără cuvinte, Creatorului tău! Cântă-I aşa, cu tăcerea ta. Apoi, ascultă răspunsul Lui de tăcere tandră şi dumnezeiască! Apoi ridică-te, fă câteva exerciţii de gimnastică şi spune Bună ziua zilei şi fă ce poţi de parcă ar fi singurul lucru important! (MS)

180. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu

Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu. Așa că, pentru creștinul care dorește dobândirea asemănării prin mijloacele mântuitoare dăruite de Dumnezeu în Biserica Lui, vindecarea minții și a întregii firi include și această lucrare. Dacă ne mai folosim de ea cât suntem încă prunci neștiutori, pe măsură ce creștem și devenim responsabili de răspunsul pe care Îl dăm iubirii lui Dumnezeu, ne lepădăm de ea. Nu este ușor, dar harul lui Dumnezeu lucrează cu cel care se încredințează Lui. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu și nu e ușor. Nu e ușor pentru că e nevoie de smerenie și de multă osteneală ca să învățăm să ne lepădăm de noi, de atitudinile distrugătoare dictate de eu pot și singur, sau eu vreau altfel, sau eu nu merit...
O dimensiune a tragediei omenești este tocmai faptul că-și irosește viața iubind până la durere ceva ce nici nu exista! Iată cum devine omul nu doar victimă, ci și colaborator al tatălui minciunii. Iată de ce eliberarea pe care o trăiești este atât de mare. (MS)

179. Despre copiii transformati în confidenti ai părintilor necăjiti

În privința copiilor transformați în confidenți ai părinților necăjiți crima constă în neputința copilului de a purta poverile specifice adulților. Ei nu au nici structuri cerebrale, nici experiență și nici forță fizică necesară să îndure sau să facă ceva pentru cel ce se plânge… Doar se va frânge sub povară încetând să mai fie copil cu sufletul. Dacă aţi ști câte abuzuri face un părinte care povestește copiilor „răutățile” celuilalt părinte, dacă aţi ști ce se întâmplă cu o fetiță când mama îi povestește ce pătimește ea în relațiile intime cu soțul ei, v-aţi îngrozi și v-aţi ruga să-i ierte Dumnezeu pe acești părinți și să-i lumineze să înceteze cu aceste adevărate crime sufletești! (MS)

178. În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu si una fără Dumnezeu

Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.

Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.

În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu și una fără Dumnezeu.

De cele mai multe ori, mai ales în situații „mărunte”, reacționăm sau chiar alegem conștient o atitudine fără Dumnezeu. Nu trăim după porunci, nu suntem în Duhul Sfânt. Și acesta este păcatul. Și pe acesta îl mărturisim pentru a căpăta har vindecător împotriva neputinței, neștiinței, uitării sau lenevirii de a fi mereu și în toate cu Dumnezeu.

Mai mult, povestirea necazurilor îl coboară și pe Părintele Duhovnic în tărâmul sufletesc și va căuta chiar și fără să-și dea seama soluții omenești. Iar noi vom pleca luându-ne plata în monedă de „mângâiere de la oameni” și nici măcar nu vom respecta sfatul primit de la Duhovnic pentru că nimeni nu-și povestește necazurile pentru a obține un sfat, ci pentru a se ușura și justifica. Da, este o crimă pentru că alungăm, stingem duhul…

Desigur, e bine să ne spunem unii altora necazurile și să ne ascultăm cu dragoste și înțelegere unii pe alții. E un mare ajutor sufletesc, e o faptă bună pe care poate s-o facă și Duhovnicul în afara Tainei Spovedaniei. Și asta, de multe ori, poate fi un act care să-l salveze pe om dintr-o criză sufletească. Dar vindecarea nu vine cu ieșirea din criză, ci cu tratamentul ulterior specific bolii respective. Aici e cu totul altă realitatea decât aceea în care cineva vine săptămânal cu aceeași poveste la Spovedanie… (MS)

177. Despre atentie

23 oct 2o12 Serile Talpalari, Iasi invitat - diac. Sorin Mihalache

176. Cinstirea neamului

Eu sunt un madular din trupul neamului meu.
Am nevoie sa invat sa cinstesc fiecare madular din neamul meu: madularele dezbinate intre ele, cele slabe si neputincioase, de necinste, necuviincioase.( 1 Corinteni 12: 17-22)

Cinstirea neamului:
1. Fiecare membru devine un TU, are un NUME si are un LOC in familie
2. Multumire pentru ce a facut, pentru darul vietii
3. POMELNICUL: ii dau un nume lui Dumnezeu ca sa-l pomeneasca
4. Separatia dintre persoana care a fost si fapta lui
5. Inteleg faptele ca neputinta omeneasca
6. Pocainta pentru neputinta omului si neputinta mea
7. Jelirea despartirii de ei
8. Iertarea lor (daca m-a afectat si pe mine fapta lor sau ma regasesc)
9. Despartirea de ei si iesirea din iubirea fuzionala

Viata mea se modifica in functie de care atribut al Domnului ma voi lipi: Dumnezeu-iubire, Dumnezeu-judecator, Dumnezeu-dreptate. (MS)

175. Sănătate, boală, vindecare si mântuire prin Iisus Hristos

Conferinţă susţinută de Maica Siluana, cu titlul: "Sănătate, boală, vindecare și mântuire prin Iisus Hristos". Alături, ÎPS Mitropolit Serafim şi PS Episcop vicar Sofian. material preluat de aici

174. Doar în necazuri simtim si cunoastem ce poate fi mângâierea lui Dumnezeu

Dumnezeu ne mângâie în necazuri și lipsuri și, cu adevărat, doar atunci simțim și cunoaștem ce poate fi mângâierea Lui. În rest, simțim și cunoaștem ajutorul Lui în împlinirea nevoilor sau dorințelor noastre și satisfacția sufletească izvorâtă atât din împlinirea acestora, cât și din credința că suntem iubiți de vreme ce am fost ajutați sau ni s-a răspuns la cerere. Această satisfacție, cu toată bogăția de emoții și sentimente ce o însoțesc, este ceea ce numim noi afectivitate și afecțiune. În această stare sufletească intră ceea ce simțim atât în relația cu semenii cât și în relația cu Dumnezeu. Ea cuprinde mișcări, vibrații ale sufletului și trupului nostru, adică energii create. Mângâierea de la Dumnezeu este energie necreată coborâtă în energiile noastre create, în tot ce simțim noi când avem un necaz, de exemplu. Când simțim această mângâiere o deosebim limpede în duhul nostru de cea omenească. Dar nu putem dobândi și simți mângâierea dumnezeiască până ce nu ne lepădăm de toate dorințele care nu sunt dorirea „unicului necesar”! Și cum va fi posibil acest lucru? Nevoindu-ne să lucrăm Poruncile cu Harul pe care avem nevoie să-l cerem și să-l primim mereu și mereu prin Sfintele Taine. Și aici, avem nevoie să înțelegem că împlinirea unei Porunci nu va avea efectul unei legi de tipul cauză-efect. Ea este o putere dumnezeiască ce deschide mereu și mereu alte perspective lucrării harului. Așa, de exemplu, dacă am lucrat la împlinirea Poruncii iertării și binecuvântării celor ce ne-au rănit și, deși sunt mari schimbări în viața noastră, încă suntem lipsiţi de afecțiunea altor oameni, asta înseamnă că nu s-a terminat lucrarea poruncii. Acum, harul lui Dumnezeu, ne învață că încă mai cerșim afecțiune de la oameni care nu ne-o pot oferi. Nu au de unde. Nu pot. Dar problema e a noastră pentru că am învățat să căutăm afecțiune doar la aceștia. Numai ei sunt „interesanți”, numai ei ne atrag după tiparele subconștiente... Acum urmează să învăţăm să-i iertăm pe cei ce ne-au învățat greșit ce este și ce nu este afecțiunea și cum și unde să o căutăm...
Să mergem mai departe! Iertarea ca lucrarea umano-divină, adică a omului împreună cu harul lui Dumnezeu, vindecă întreaga fire umană și o luminează și o deschide bucuriei care vine de la Dumnezeu și nu de la oameni. Atunci singura lui dorință devine dorirea lui Dumnezeu și căutarea Împărăției. Nevoile firii sale actuale nu dispar dar toate se supun acestei doriri. Încet, încet nevoile se împuținează după cum și cerem în Sfânta Liturghie când părintele se roagă să ne scape Domnul din „toată nevoia”. Se inversează relația dintre nevoi și dorințe. În firea căzută dorințele izvorăsc din nevoi, sugerând căi de împlinirea după cum ne place, în firea înduhovnicită nevoile se topesc în focul doririi de Dumnezeu și se odihnesc în credința că „toate se adaugă” celui ce caută mai întâi Împărăția. (MS)

173. Cum ne spovedim? Serile Talpalari

Cum ne spovedim?

De descarcat inregistrarea audio

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-03oct-75b435f04ffa126.zip

Recomandare carte:

 

Spicuiri din conferinţă

• nu înţelegem că prin spovedanie am primit putere de la Dumnezeu pentru a nu mai păcătui. O luăm de la capăt, nu lucrăm, nu folosim puterea primită
• vrem remedii împotriva păcatului, dar vrem şi păcatul (din cauza îndrăgostirii de păcat). Urâm roadele păcatului, consecinţele lui, dar iubim rădăcina lui. 
• Omul nu foloseşte harul pentru a se îndumnezei. 
• Harul ne ajută să spunem NU ispitei, nu să nu mai vină ispita
• Cheltuim multă energie sufletească pentru negarea problemei, dar harul mă anunţă când ceva e păcat.
• slujim omul sufletesc sau trupesc
• omul sufletesc ştie că e bine ce e plăcut şi îl satisface, iar organul ruşinii e căzut în sufletesc, nu e duhovnicesc. Am nevoie să fac ceea ce e drept, chiar dacă e neplăcut, pentru că aşa zice Dumnezeu.
• După cădere, liberul arbitru stă numai în a spune "Nu" ispitei. Să spun Doamne ajută-mă să nu fac ce-mi vine! Doamne, opreşte-mă, cu Harul Tău. Creierul care are valori primeşte mai târziu informaţia decât cel care caută supravieţuirea alergând după plăcere şi fugind de durere.
• Să depăşim omul sufletesc şi să-l descoperim pe cel duhovnicesc. Omul nou crede că Dumnezeu poate face cu mine această minune de a spune "nu" ispitei. Trebuie doar să cred că Dumnezeu dă Harul. E o moarte, dar e moartea omului sufletesc, care e însetat de durere, plăcere etc.
• omul sufletesc se războieşte - pentru că îi place, aşa "simte" şi îi place să simtă. El dansează cum îi cânţi: posteşte, se roagă, face mătănii - atunci când intri în lucrare - doar să nu-l omori. Dar îl prinzi în momentul în care te întrebi pentru ce? faci un lucru.
• vrem să fim cineva şi ne îngrozim că suntem un nimeni.
• din cauza treburilor, a TV-ului, omul nu se mai exteriorizează şi atunci îi spune necazurile duhovnicului. Dar asta îl trimite pe el în psihologic, pierzând legătura cu harul, iar pe mine "mă ajută" să ies din pocăinţă, pentru că mă justific. Întrebările care mă întorc la ea sunt "ce ai făcut tu?" "cum ai contribuit tu la acest necaz?" "Ce faci în acest necaz? (cum te raportezi la el)"
• avem nevoie să ne spunem necazurile, dar să le spunem prietenilor - ei ne mângâie, ne susţin sufleteşte, dar nu ne vindecă duhovniceşte (nu copiilor - îi încărcăm cu o povară pe care nu o pot duce - şi nu duhovnicului, la spovedanie - îl băgăm în lumesc). Ca să ne vindecăm, avem nevoie de pocăinţă, nu de taclale. Discuţia e potrivită doar la prima spovedanie, pentru a ne cunoaşte preotul, iar apoi, dacă ne întâlnim cu el în afara spovedaniei.. 
• Avem nevoie să facem lucruri, nu doar să vorbim. Să lucrăm, să aplicăm îndrumările pe care el ni le dă
• Nu avem nevoie să ne spunem planurile, dorinţele, pentru a fi încuviinţaţi.
• Plânsul de milă e un înlocuitor identic natural cu plânsul păcatului. Avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu - atunci când ne plângem de milă - să ne plângem păcatele. Furia, mânia, să fie folosite pentru respingerea păcatului nu pentru judecarea duhovnicului că nu ne înţelege. 
• Dacă mi s-a întâmplat un lucru rău, dacă supravieţuiesc lui (şi nu am murit atunci) e ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu acolo, El vrea să mă întâlnească acolo, cu Harul Lui. Să observăm că nu se insistă în Evanghelie pe copilăria pe care am avut-o, pe condiţiile în care am crescut, ci ni se cere să lucrăm, să depăşim ce ni s-a întâmplat, să transformăm ce am trăit în trambulină către Dumnezeu. Primesc harul ca să ajung la sfinţenie cu abuz, cu tot. Dar dacă voi alege să-mi petrec viaţa plângându-mi rănile şi dând vina pe ele, voi avea de ce plânge o veşnicie.

***

Intervenţie Marius Iordăchioaia

bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...

----------
Avem nevoie să întindem mâna Domnului, să ne scoată. Cu toţii trecem prin iad, dar avem nevoie să-l folosim ca loc de trecere spre rai, nu să rămânem acolo. Însă nimeni nu scapă de iad. Unii se spovedesc de frica iadului. Dar noi nu tb să fugim de iad, ci să căutăm raiul.
----

Să nu confundăm:

• complexul de inferioritate cu smerenia
• narcisismul cu spiritul de conducere
• suspiciunea cu prevederea
• instabilitatea emoţională cu religiozitatea

Să nu venim la spovedanie "ca să ne uşurăm", ci ca să ne folosim şi să ne mântuim. Uşurarea duhovnicească constă în râvna de a nu mai păcătui, curajul de a spune "nu" păcatului. Şi dacă vom mai cădea, nu vom mai deznădăjdui, ci vom şti că am fost neatenţi.Dumnezeu vrea să mă lepăd singur de păcat. Nu devenim liberi fără pocăinţă. Pocăinţa liberă vine şi când nu renunţ la păcat (păcatul meu înaintea mea este pururea). Pocăinţa adevărată aduce bucurie şi dacă nu poţi renunţa la păcat. În spatele deznădejdii se află ascuns microbul mândriei (cum am putut să fac asta?) Atunci când ne închipuim că n-ar fi trebuit să facem păcatele, să-i mulţumim Domnului că am făcut doar atât. Să spun despre mine că voi merge în iad este hulă pentru nivelul meu, dacă deznădăjduiesc. Am nevoie să învăţ mai întâi să nu deznădăjduiesc, nu să ţin mintea în iad. Să nu deznădăjduim! Asta e lucrarea noastră.

Ispite la spovedanie:
- ispita de a ne impresiona duhovnicul (ce veţi crede despre mine?) - cele mai mari bucurii le are pr când mărturisim un păcat pe care ne-a fost foarte greu să-l scoatem, să-l mărturisim
- ispita comparaţiei cu ceilalţi
- iscodirea cu privirea tulbură pocăinţa
- relaxarea te face sa te întinzi la vorbă


Cât durează spovedania autentică? Un minut.

Vorba multă:

- arată că nu am pocăinţă
- este moartea sufletului
- arată că ascund ceva
- arată că fug de ruşine

Pentru Sf. Împărtăşanie

• nevoia cugetului zdrobit când ni se citeşte dezlegarea.
• ne putem împărtăşi dacă trăim în pocăinţă continuă (Doamne, păzeşte-mă să nu fac...) + Doamne, iartă-mă (dacă am făcut) + arătare permanentă
• Dacă am căzut în păcate uşoare, ne putem împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului. să nu ne oprim singuri! păcatele uşoare se şterg prin rugăciune şi ajunare
• pregătirea pt. Sf. Împărtăşanie - citirea canonului este o terapie

să iertăm toate, tuturor celor ce ne-au greşit (să facem metanie pentru acela în faţa icoanei şi să-i cerem iertare dacă nu e de faţă persoana). să nu judecăm, altfel cădem noi înşine în lucruri mai rele + să cerem iertare pentru ce am făcut noi aproapelui.

• să-L iubesc pe Dumnezeu: să cer iubire pentru El în inima mea

Cum ne raportăm la duhovnic?

În relaţia cu duhovnicul pot apărea anumite stări:

• ataşament bolnav
• ură
• cârtire
• familiaritate, prietenie 

niciuna dintre aceste atitudini nu este potrivită, dar se poate trece prin ea; e nevoie s-o mărturisim la spovedanie.

***
Marius Iordăchioaia:

• Sunt două tipuri de atitudini în faţa păcatului:

- cea în care omul fuge la Hristos
- cea în care omul fuge la el însuşi - idol
__________
Alergarea la Hristos este o lovitură dată idolului.

• Mulţi venim la biserică pentru a ne merge bine în viaţă. E un bine definit în mod lumesc. Dar prin împărtăşire, ne împărtăşim de taina jertfei lui Hristos. Deci, nu mai e problema mea dacă sunt dat afară de la serviciu.
• Devenim mai vrednici de iubire atunci când ne scoatem măştile
• Fără duhovnic, ieşi uşor în decor şi nu vom avea un creştinism după Hristos, ci după sine însuşi, după cutare, la care am citit ceva...
• Viaţa duhovnicească ne redă firescul inclusiv în relaţia cu duhovnicul. 
• Înşelarea e în funcţie de cum suntem, e foarte subtilă

***
Maica Siluana:
Descoperim însă că tot ce pierdem atunci când intrăm în viaţa duhovnicească sunt lucrurile de care eram ataşaţi sufleteşte

Duhovnicul e martorul iubirii lui Hristos pentru mine. E o iubire în care are loc toată lumea, nu mai ai nevoie să fii primul etc. Rugăciunea pentru duhovnic e foarte importantă. Se ajunge la o comunicare adevărată prin rugăciune.

172. Serile Talpalari despre mosteniri

Spicuiri din conferinţă

• moştenirea - avere, bogăţie a părinţilor lăsată nouă în scopul de a o folosi pentru viaţa noastră
• până la moartea părinţilor nu ştim ce moştenire avem, de aceea avem nevoie, să ne trezim, să ne deschidem testamentul şi să conştientizăm ce moşteniri avem
• avem două moşteniri: 

1. una dumnezeiască - Chipul lui Dumnezeu din noi

Chipul lui Dumnezeu din noi nu ne lasă să fim fericiţi în starea de dobitoc; avem o anume nelinişte. Diavolul vrea ca noi să ne facem de lucru, să trăim intens (ne îndrăgostim de cine nu trebuie etc.)

Chipul lui Dumnezeu din noi strigă "asta e viaţă?"

Dumnezeu îi oferă omului har să se facă fiu, dacă vrem şi Îi facem loc. Acest har nu-l mai avea omul căzut din rai.

Tot ce doreşte omul e de la Chip, de la dorul de a stăpâni lumea pe care i-a dat-o Dumnezeu încă de la început.

După Botez ne conectăm la Dumnezeu şi primim moştenirea dumnezeiască, pe Sine, cu ale Sale. Dumnezeu vine cu ale Sale în ale mele şi lucrează.

Există mai multe "conturi" în care "se depune" Harul, Sf Duh Care lucrează în noi: dragostea, pacea, răbdarea, îndelungă răbdarea, credinţa, înfrânarea...

2. una de la lume - de la părinţi, strămoşească şi de la lume - de multe ori primim o moştenire de la părinţi şi-L acuzăm pe Dumnezeu pentru ea.

1.  moştenirea de la părinţi: însuşiri fizice şi de temperament (caracterul ni-l formăm noi). Această moştenire e scrisă în subconştient, mai ales până învăţăm să vorbim, apoi devine conştientă.
2. moştenirea de la strămoşi e scrisă în adâncul nostru, în inconştient
3. moştenirea de la lume - contextul socio-cultural: şcoala, cultura, cataclisme, războaie pe care îl înmagazinează părinţii noştri - e mai uşoară, se poate renunţa mai uşor la ea, are rădăcini în subconştient (ex. tensiuni interetnice): e grefată pe o moştenire care are traumele ei.

***

• Noi ne schimbăm, dar frica rămâne şi ne guvernează viaţa. Avem nevoie să hotărâm că "ne-am făcut mari", să ne deschidem testamentele şi să facem ce vrem cu averea.
• Moştenirea e ceva, dar eu sunt cineva: eu o administrez. Şi totuşi, dacă fac "ce-mi vine" cu ea, nu sunt stăpân, ci sunt stăpânit de ea. 
• Atunci când am un comportament reactiv, e nevoie să mă întreb: "ce anume m-a împins să dac asta?" Întrebându-mă, voi descoperi că acea reacţie face parte din moştenire şi să-i spun NU. Să nu mă sperii că "mi-a venit" deoarece moştenirea e înscrisă în celulele mele şi când nu mai sunt atent, voi merge pe acea cale. Retragerea Harului e ca să lucrez liber. Chemarea e să nu mă mai încred în ce simt, ci să cred că sunt chemat să trăiesc chiar dacă nu simt. Dumnezeu ne atrage, nu ne târăşte. Eu fac paşi către el. Eu pot face invers de cum simt! Calea e strâmtă, dar merită! Ne jupuim de vii până se şterge moştenirea din simţire.
• Trauma se transmite şi e scrisă în mine, eu trebuie s-o aduc la Hristos. Durerea jelită se termină, nu se mai transmite. 
• Cu Dumnezeu, pot să refuz păcatele care vin din moştenire. 
• Când ies din păcat (din robie), să iau cu mine în "Israel" şi vasele de aur (competenţe, calităţi) pe care le-am dobândit pe vremea când eram rob, să le folosesc pentru bucurie. Până atunci, ele erau folosite doar de faraon.
• Nu avem niciun merit pentru moştenirea noastră, dar nici vină. Avem însă responsabilitate. Să ne mutăm deci gândul de la vină spre responsabilitate şi viaţa noastră se va schimba, ne vom sfinţi
• Ce am trăit e viziunea noastră. Trăind responsabil, acceptând, vom vedea şi alte aspecte ale persoanei.
• în iad merg diavolii şi păcatele... şi cei care nu se pot lăsa de ele

***

• Lepădarea de părinţi este o desprindere psihică, pentru a-i putea iubi în Hristos. Iubirea sufletească e în dauna persoanei umane, e un ataşament bolnăvicios.
• La iniţiativa omului se creează un om nou. Dumnezeu îmi dă puterea ca în ciuda moştenirilor să devin sfânt. Este doar dureros că am moştenirea asta, nu nedrept. Dumnezeu nu desfiinţează legea, ci-i dă omului putere să iasă din ea.
• Ne identificăm cu rolurile pentru o vreme - acesta e omul sufletesc (ce are, ce pare), cu conţinuturile afective sau trupesc (ce simţim) deoarece încă nu am devenit Persoană. Ne identificăm astfel doar cu firea creată, încă nu suntem divino-umani. Ca Persoană, primesc Harul să devin divino-uman. Omul se naşte ca Persoană în potenţă, dar creşte ca individ: el spune "aceasta e viaţa mea, povestea mea", dar nu Eu. Ca individ, trăieşte atracţia pentru plăcere şi repulsia faţă de durere. Atunci când ajunge la fundul sacului, tehnicile de supravieţuire - de a dobândi plăcerea - nu mai funcţionează. El ştie că "asta e minciună". Plăcerea se înscrie în firea mea şi creează substanţe - astfel, voi trăi sevrajul în absenţa acelei plăceri.
• Fericit omul care se opreşte cât plăcerea este încă o ispită

***

Despre durere

• Durerea ca plăcere este masochism: ştiu că mă voi simţi rău, dar tot fac acel lucru
• Durerea ca şi Cruce - este poartă către Dumnezeu. 
• Orice durere poate fi folosită ca naştere la o realitate de care fug, la întâlnirea cu Dumnezeu. Avem nevoie să dăm slavă lui Dumnezeu în durere, chiar şi doar mental, verbal, fără simţire. Acesta este banul văduvei şi aceasta este portiţa prin care mă nasc.

***

• Cum ne vom privi viaţa în oglinda lui Dumnezeu? În memoria lui Dumnezeu toate sunt păstrate cu dragoste
• inteligenţa noastră de indivizi se centrează pe descoperirea paiului din ochiul celuilalt
• vindecarea depinde de hărnicia mea, de consecinţele schimbării asupra mea

Cum lucrăm?

• rugăciune
• despărţire (psihologică) de cei care mi-au dat moştenirea (Doamne, ajută-mă să mă despart)
• să ne trezim, conştientizând moştenirea
• să-L ducem pe Domnul în cămările sufletului, în toate - judecata este arătarea realităţii
• să cred că tot ce îngăduie Dumnezeu e spre binele meu, îmi e de folos (de folos e diferit de plăcere)
• răbdare activă, lucrătoare - eu vin cu disponibilitatea mea, Dumnezeu vine cu răbdarea; nu pot răbda dacă nu accept
• iertarea
• rugăciune pentru cei adormiţi şi pentru vrăjmaşi
• Sf. Taine
• binecuvântarea
• împlinirea poruncilor
• iubirea de sine sănătoasă: neidentificarea cu moştenirea