194. Gânduri din încredintare

Cu bucurie vă anunţ că o parte din rândurile cuprinse în acest blog s-au materializat şi într-o carte, pe care vă invit cu drag s-o citiţi şi să puneţi în fiecare zi început bun pe calea mântuirii

puteţi citi o recenzie aici

193. Suntem datori să devenim martori ai Luminii!

Când ne revoltăm pe cei care n-au ştiut sau n-au putut să ne deschidă ochii la timp, păcătuim! Ei, de fapt, erau şi ei orbi sau legaţi la ochi! Ei sunt, ca şi noi, vinovaţi că nu au tresărit sau nu au avut curajul să tresară la nenumăratele chemări ale Domnului, dar nu sunt vinovaţi că nu ne-au dat ce nu aveau! Acum, noi, cei ce dobândim în al unsprezecelea ceas urechi de auzit, datori suntem să devenim martori ai Luminii! Adică să transformăm durerile de pe calea întunericului cel din afară, în durere martirică, în Numele Lui, prin care, ne vom vindeca şi vom deveni, ca Bartimeu, mărturisitori lipsiţi de frică şi, prin aceasta, şi lumină şi sprijin şi bieţilor noştri părinţi care, aşa cum au putut, ne-au hrănit şi ne-au ajutat pe vremea când cerşeam Lumină pe la toate răspântiile acestei lumi!
Apoi, de unde ştim noi că orbirea n-a fost, de fapt, un dar prin care noi să mijlocim manifestarea Slavei lui Dumnezeu în casa noastră? Să-i mulţumim şi să îndrăznim să facem tot ceea ce ne cere şi ne învaţă El acum! Lunga noastră rătăcire şi durere se va transforma şi va căpăta sens adunându-se în fiinţa noastră actuală pe care o oferim Domnului ca prescură pentru Tainica Lui Liturghie! (MS)

192. Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată!

Dumnezeul Cel Viu, Care este cu noi şi gata să Se sălăşluiască în noi, a venit la noi şi S-a făcut om, pe când noi eram plini, plini de noroi! Nu S-a scârbit de noi şi nu Se scârbeşte nici acum! Ci ne roagă să ne oprim şi ne cheamă la El ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne îmbrace în haina lui de Slavă, oricât de tare sau de des am fi căzut şi ne-am fi murdărit! El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată! Asta e prima Lui lucrare cu noi! Apoi ne umple de prezenţa Lui şi de Bucuria Lui şi vom avea ce să dăruim iubind ca El şi cu El!

Ar fi zadarnică orice încercare de a mirosi frumos după ce am căzut într-o hazna plină, fără să ne spălăm şi să ne curăţim cu amănuntul!

Pocăinţa şi iertarea fac această lucrare în şi cu noi! Şi o inimă secătuită, de va fi iarăşi "branşată" la Izvorul Vieţii, va deveni la rândul ei izvor de viaţă! (MS)

191. Trezvia este adâncul atenţiei!

Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsăm să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din "comun"! Pe aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. Dar ea poate fi folosită duhovniceşte.

Ce e de făcut?

Să încerci să fii atent la ce gândeşti. Să nu te mai laşi gândit, ci să gândeşti tu, cât mai mult şi să transformi fiecare gând în rugăciune, punând lângă el, înainte sau după, un "Doamne"! Nu te descuraja dacă la început vei avea numai rateuri!

Apoi, priveşte cât mai mult timp o icoană, adică lasă-te privit de Domnul sau Măicuţa din ea! Fii atent la această privire de Dincolo, din inima Celui care te priveşte! Apoi, încearcă să te lipeşti cu atenţia de cuvintele rugăciunii Numelui Domnului! Vâră-te în ele cu atenţie, ca şi când ai sta într-un fotoliu!

Apoi, fii atent pe ce îţi "alunecă" ochii! (MS)

190. Imaginaţia a devenit câmpul în care Domnul a semănat sământa cea bună si vrăjmasul a aruncat neghina lui

Sfinţii Părinţi spun că imaginaţia este o putere, o lucrare a minţii omeneşti, de mare folos pentru viaţa practică în această lume, în care suntem singurele făpturi dăruite cu creativitate! Ea este organul creativităţii nostre! E un dar minunat de la Dumnezeu pe care însă omul căzut l-a transformat într-o lucrare pătimaşă. În loc să creeze realităţi noi din cele dăruite prin Creaţie de Domnul, s-a apucat să creeze noi şi noi dorinţe şi pofte şi noi şi noi modalităţi de a le satisface! Şi, aşa, a ajuns omul să trăiască ficţiuni care îi provoacă plăceri mai mari, şi oricând la dispoziţie, decât realitatea obiectivă, ca loc de creaţie şi întâlnire cu Creatorul şi iubirea Lui! Imaginaţia a devenit astfel câmpul în care Domnul a semănat sămânţa cea bună şi vrăjmaşul a aruncat neghina lui!

Postul şi privegherea, atenţia şi trezvia sunt armele prin care putem să ne eliberăm din această robie! Şi, lipirea de Domnul, atât prin deasa lui chemare pe Nume, cât şi prin căutarea prezenţei Lui în Sfintele Slujbe şi Taine, în Cuvântul Evangheliei şi în icoane! (MS)

189. Viata ca binecuvântare este adevărata noastră viată

Făcând din sesiunea a şaptea un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe. Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă! Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu? Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS)

188. Ce-as putea să-I ofer eu Lui când nu am nimic?

Oferă-i nimicul tău. Tu te tot străduieşti, ca şi mine şi ca mulţi dintre noi, să umpli acest nimic turnând în el fel de fel de alte nimicuri sau minciunele... acum încearcă să stai aşa NIMIC în faţa Lui cât mai des cu putinţă. Seara înainte de culcare, dimineaţa la trezire şi ori de câte ori îţi aminteşti în timpul zilei. Intră în acest nimic ce eşti şi stai acolo, gol şi liniştit simţind cât poţi mai profund cât de nimic eşti. Nu primi gânduri. Nu te judeca, lasă-L pe El s-o facă. Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să i-L oferi Lui, nu ţie sau vrăjmaşului. Vei prinde mişcarea sufletului prin care să faci asta, poate nu imediat, dar după câteva încercări vei reuşi!

Dumnezeu a făcut această lume imensă şi minunată din nimic!

Îndrăzneşte să fii nimic în mâna Lui şi nu în capul tău! (MS)

187. Cum pot afla cum ai gândit Tu să fiu?

1. Cum pot afla cum ai gândit Tu să fiu?

Răspuns:

Dă-I Lui, toate gândurile tale, fără nici o ruşine sau învinovăţire!

Dă-I-le aşa cum vin şi cum sunt!

Dă-I-le aşa cum Îi dai aerul pe care-l expiri. Aerul acesta El îl inspiră din nările tale ca să poată intra în tine cu suflarea Lui de viaţă prin aerul pe care-l inspiri.

Dacă-I dai Lui duhoarea ta urât mirositoare, El va face din ea, în focul iubirii Sale, mireasmă bine plăcută şi te va parfuma cu ea.

Dacă nu I-o dai Lui, se va întoarce la tine, după ce va otrăvi lumea în care respiri, otrăvindu-te şi mai mult!

Atât să faci, deocamdată: să stai, oriunde ai fi şi orice ai face, în faţa Lui şi să-L laşi să soarbă moartea din tine ca să-ţi poată da Viaţa Lui! Având Viaţa Lui în tine, te vei cunoaşte aşa cum te cunoaşte El şi vei face voia Lui aşa cum faci acuma voia ta. Şi El îţi va dărui Duhul Sfânt Care te va învăţa toate!

2. Dacă spun că aş vrea să las totul în voia Lui şi să nu încerc să provoc nimic, nu este o dovadă de lipsă de responsabilitate?

Răspuns:

Nu, dimpotrivă! Îndrăzneşte!

Domnul să ne binecuvânteze, să ne lumineze şi să ne mângâie în lupta noastră, oricât de netrebnici am fi pe Cale! El nu caută netrebnicia noastră, ci pe noi! (MS)

186. Despre acceptarea celuilalt

Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea a ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume, acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se portă din motive de el ştiute. Are "dreptul" să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!

Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei (MS).

185. Seminarul nu este o lucrare psihologică, ci o lucrare duhovnicească

Seminarul iertării nu este o scormonire după păcatele trecute. Da, Dumnezeu a iertat tot ce am spovedit și nu mai e nevoie să scormonim, ci să folosim harul primit prin iertarea Lui ca să iertăm și noi. Lucrurile trecute după care umblăm în Seminarul iertării sunt doar cele pe care noi nu le-am iertat din pricina neputinței de copil, a neștiinței, a deprinderii de a ne face dreptate etc. Credința multora că au iertat toate, poate fi o uitare sau pur și simplu o negare a durerii respective și o încercare tragică de a trăi mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, sau ca și când „asta ar fi viața” și nu avem ce face. Doar chiar Domnul a spus că vom avea necazuri… Da, dar tot El ne-a spus să iertăm! Iar iertarea nu este o lucrare care se poate face prin „Lasă, nu te mai gândi! Ce-a fost, a fost!”, ci o lucrare de asumare a durerii trăite, însoțită de actul iertării ca dar din Dar. Adică darul tău de a ierta acel gest, acea durere, din darul pe care ți l-a făcut Dumnezeu iertându-te pentru ale tale și dându-ți puterea ca, acum, să faci și tu asemenea… Or, acest lucru facem cu ajutorul Seminarului. Nu ne amintim ca să acuzăm sau să ne scuzăm sau să scuzăm pe cineva, ci ca să iertăm cu harul lui Dumnezeu!
Seminarul nu este o lucrare psihologică, ci o lucrare duhovnicească, o lucrare a Duhului Sfânt, o rugăciune permanentă din inima curată pe care o zidește Dumnezeu în noi prin iertarea celor care ne-au rănit.
Seminarul nu este nici o rătăcire, sau vreo lucrare „harismatică”, pentru că tot ce oferă și cere este o cunoaștere a învățăturii ortodoxe despre om și sufletul lui, chemare la rugăciune permanentă, la spovedanie și o lucrare a poruncilor, dintre care cea mai mare e cea a iubirii de vrăjmași. A ne preface că cei ce ne-au rănit nu ne-au rănit, nu ne sunt vrăjmași pentru că sunt părinții noștri și-i iubim, e tot una cu a spune că „dracul nu e chiar așa de negru”. Oricât și-ar iubi cineva tatăl, de exemplu, un abuz e abuz. Fapta rea e faptă rea, ea doare, rănește, lasă urme, și acestea nu pot fi șterse decât prin iertare și iubire agape, iubirea cu care ne iubește pe noi Domnul și pe care o dobândim de la El prin rugăciune și binecuvântare.
Desigur, acest Seminar nu este singura cale prin care cineva poate lucra porunca iertării și să se vindece sufletește prin ea. Nu ce facem ca să ne asumăm cele suferite și să le iertăm cu ajutorul harului contează, ci să o facem! (MS)