158. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept si ceea ce se vede

De fiecare dată când ne dăm seama de neputința noastră, ne aflăm în plină lucrare a harului cu noi, care ne luminează nu doar ca să ne smerim de nimicnicia noastră, ci ca să știm ce cerem și să cerem vindecarea de care avem nevoie pentru a ne însuși slava pe care ne-o oferă Dumnezeu. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept şi ceea ce se vede.


***
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga mea viață, cât și întreaga istorie a omului. 
Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală. 
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul e lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri. 
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. 
Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului, fac ca necazurile trăite pe cale să nu mai fie o piedică în calea bucuriei pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. 
Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire. (MS)

157. Exercitiu pentru eliberare din frică

Îți propun un exercițiu folositor pentru a te elibera de puterea fricii. Când apare o frică obsesivă, să cauți zece consecințe pozitive care ar fi posibile după ce s-ar întâmpla răul temut și să le notezi observând cum ar fi viața ta după aceea… (MS)

156. Momentul ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul si ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă

Dacă năvălește în trupul tău tulburarea poftei, să o cuprinzi cu atenția și să o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simțurilor și alta e lucrarea gândului și a imaginii și că ai timp și putere să le desparţi. 
Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poți împotrivi imaginii și gândului dacă orientezi acea puterea a minții către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros și fă din acea durere „substanța”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simți Domnului și cere vindecare.
Vrăjmașul îl robește pe om mai ales făcându-L să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinței pe care o descoperă și pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că e neputincios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputință e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Iată ce ne învață sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârșit întru protopărinții noștri prin încălcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea.”!
Dar noi, suntem responsabili de ce vom face cu neputința firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic și ne vom resemna ciugulind plăcerile cel ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare prețuind și cinstind astfel sfânta Lui Jertfă mântuitoare?
Tu alegi!
Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne așeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul și în tot locul. Apoi mai avem de învățat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul și ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.
De asemenea, să cauţi și la părinții, bunicii și rudele plecate de la noi și vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcție și să fi murit fără pocăință. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor dar și despărțindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în această direcție, cum se întâmplă cu mulţi urmași neștiutori și lipsiți de ajutorul Bisericii.
De mare ajutor îţi va fi și să faci curățenie în mintea și inima ta prin Spovedanie, Rugăciune, Împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greșit sau învățat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept... (MS)

155. A rămâne trist...

A rămâne trist după aflarea, demascarea, mecanismelor minții alimentate de cel rău, e păcat împotriva Duhului Sfânt Care ne învață Bucuria! (MS)

154. Părinţi şi copii...

Cuvântul Maicii Siluana despre părinţi şi copii din 10 iunie 2012 şi răspunsuri la întrebări

153. Dacă omul ar sti că suntem după chipul lui Dumnezeu...

E o mare durere că omul de astăzi refuză antropologia creştină nemaiputând astfel să se descoperă pe sine în oglinda Sfintei Revelaţii. De aici atâta suferinţă şi boală şi moarte!

Dacă omul ar şti că suntem după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi să realizăm asemănarea, şi ar ţine cont de faptul că după fire e una cu toţi oamenii, că suntem, după fire un singur om, cred că şi-ar schimba mai degrabă şi mai cu folos felul de a trăi.

Conform acestei unităţi de fiinţă, firea omului este comună tuturor şi nu împărţită pe indivizi, cum pare din cauza căderii omului de la demnitatea de persoană la starea de individ izolat şi centrat pe egoul său. Dar în realitate, în ciuda căderii şi sfâşierii funcţionale a firii între oamenii indivizi, în adâncul ei, firea omului este una şi orice trăire sau ne-trăire a ei, mai ales la nivelul duhovnicesc, în orice individ, influenţează şi afectează omul întreg.

Dacă privim omul aşa cum ne apare ca individ, vedem şi credem că fiecare are o "cantitate" separată de materie pentru trupul său şi o cantitate limitată şi definită de energie pentru sufletul său. Dar aceste "porţii" de materie şi energie, sunt ca nodurile ţesăturii unei pânze. Ele sunt combinaţii unice şi personale, ale unor însuşiri şi calităţi generale şi comune firii umane. Aşadar, ele se împart, fără să se despartă, fiecărei persoane, prin naşterea din părinţi. Numai că omul mai are o dimensiune pe care n-o primeşte de la părinţii săi pentru că nu se împarte, ci rămâne una pentru toţi oamenii încă de la facerea lui. Este acea componentă a fiinţei nostre atât de uitată, adormită, amorţită, ba chiar moartă de multe ori, numită în multe feluri, dar aceeaşi. E vorba de nous, minte (nu raţiune care e doar una din lucrările minţii. Ea, la rândul ei are trei componente: minte, logos şi duh (pneuma).

Dacă prin trup şi psihic (sufletul ca energie vitală) omul aparţine "lumii văzute", prin nous aparţine lumii "nevăzute", lumii noetice, lumii îngereşti sau spirituale fiind astfel, în Creaţie, inelul de legătură dintre cele două lumi. Lumea noetică este şi ea creată de Dumnezeu, dar creată altfel, nu prin Cuvânt, ci prin Tăcere, spun Sfinţii Părinţi. Ea este cumva "în afara" spaţiului şi timpului fizic, un "undeva" numit de Părinţi eon.

Revenind puţin la cele trei componente ale nousului putem rezuma astfel: Mintea este subiectul spiritual, aflat într-o relaţie directă cu celelalte puteri ale sufletului. Ea este sinele căruia i s-a încredinţat misiunea divină de a restaura, prin unitatea sa, lumea creată, fărâmiţată prin păcat. Are o importantă funcţie integratoare. Are rolul de a orienta omul întreg către scopul său final dat de Dumnezeu (acela de a fi microcosmos şi mediator între Dumnezeu şi fiinţele create) şi să integreze diversele părţi ale omului, punându-le în legătură cu acest scop. Ea stabileşte adevărata orientare către Dumnezeu şi are un rol conducător în dezvoltarea spirituală a omului, fie în bine, fie în rău. Prin ea omul înaintează în înţelepciune prin dezvoltarea vieţii practice şi în cunoaştere prin dezvoltarea vieţii contemplative. Are nevoie de darurile discernământului şi de participarea la esenţele lucrurilor.

Logosul uman cuprinde mai întâi gândirea şi memoria care sunt "dincolo" de conştiinţa noastră îngustată prin cădere şi dincolo de lucrările minţii în timp şi spaţiu care sunt: raţiunea, reflecţia, judecata, discernământul, discursul, limbajul şi memoria imediată.

Duhul este componenta, sau puterea sufletului prin care lucrează Duhul Sfânt în om. Omul nu este om fără lucrarea Duhului Sfânt. Lipsit de Duhul Sfânt, sufletul pierde puterea să ţină trupul legat de el, să-l imprime cu energiile sale, să-l facă oglindă şi organ al său. Duhul este iubire înţelegătoare (noeros eros - unitate între simţire şi raţiune). Este purtătorul dragostei sufletului faţă de trup şi al dragostei dintre minte şi raţiune. Duhul omului este şi el un "duh de viaţă făcător", după chipul Duhului lui Dumnezeu.

Duhul este într-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trăi după duh şi de a asculta de exigenţele sale este norma supremă a vieţii creştine. Dacă împlinim nevoile duhului, acestea îl învaţă pe om cum să-şi armonizeze cu ele şi celelalte nevoi şi, astfel, nici satisfacţiile sufletului, nici satisfacţiile trupului nu vor fi în contradicţie cu viaţa duhovnicească, ci, dimpotrivă, o vor susţine în lucrarea ei. De aici urmează desăvârşita armonie a tuturor mişcărilor şi a tuturor atitudinilor, a gândurilor, a sentimentelor, a dorinţelor, a intenţiilor, a impresiilor şi plăcerilor. Duhul reuneşte în sine sentimentul divinului, nevoia conştiinţei, nădejdea de mai bine şi, în acelaşi timp, conştiinţa a tot ceea ce facem şi cunoaştem. Omul total stă sub influenţa duhului.

Aşadar, gândirea şi memoria noastră se află în nous. Gândurile "ne vin în cap", după cum bine spunem şi, în funcţie de atitudinea noastră faţă de ele, de primire sau respingere, lucrăm sau nu cu ele prin raţiunea care slujeşte nevoilor sau dorinţelor noastre. Datorită acestui fapt putem retrăi un eveniment trecut, sau uitat, ca şi când ar fi prezent. Şi este prezent pentru că îl trăim în nous şi nu ca amintire, reprezentare care e lucrare a minţii în spaţiu şi timp. Tot astfel se explică şi amintirile "din alte vieţi" care pot izbucni în conştiinţă ca fiind "ale mele". Şi sunt, doar că sunt ale mele omul, şi nu ale mele Siluana.

Nousul, cu cele trei componente ale sale, ne aparţine şi nouă şi tuturor oamenilor care există sau au existat vreodată. În el nu există trecut, ci totul este prezent. Orice nou eveniment din timp este "scris", "înregistrat" în prezentul lumii noetice. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că noi toţi am păcătuit în Adam. Dacă în trupul şi psihismul nostru îi moştenim pe părinţii şi strămoşii noştri şi suntem urmaşii lor până la Adam, în nous suntem prezenţi cu toţii în Adam, omul total sau ipostatic, cum îl numeşte Părintele Sofronie de la Essex. Aşa înţelegem cum, în Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului şi nici n-o comemorăm, ci devenim părtaşi la ea intrând în Împărăţia întemeiată pe ea. De aceea şi cântăm la praznice: Astăzi S-a născut Hristos, Astăzi a Înviat Hristos! La acest Astăzi avem acces prin nous şi pentru intrarea definitivă în el ca "Ziua a opta" ne pregătim prin viaţa noastră de creştini.

Acum, aici, adevărata fericire a omului este viaţa în duhul hrănit de Duhul Sfânt. Fără legătura directă cu Dumnezeu prin Sfintele Taine şi rugăciune, de la cea liturgică până la cea particulară, duhul omului e mort şi nousul lui e parazitat de duhurile întunericului, făcându-l să trăiască după jocul lor, sau lăsându-l să trăiască doar la nivelul psihosomatic, acea viaţă ciuntită pe care cuvântul dumnezeiesc o numeşte dobitocească

Omul este prin creaţie o fiinţă spirituală, noetică, şi rămâne astfel, chiar dacă Îl refuză pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al său. Dar calitatea vieţii şi fericirii sale depinde de calitatea şi cantitatea hranei sale spirituale: Dacă se va hrăni cu energiile necreate ale lui Dumnezeu, viaţa lui va fi dumnezeiască, dacă se va hrăni cu energiile căzute, întunecate ale duhurilor răzvrătite, se va "îndrăci", şi dacă nu se va hrăni cu nimic spiritual se va îndobitoci! Omului îi aprţine alegerea şi responsabilitatea! (MS)

152. Conferinta Maicii Siluana la adunarea eparhială de la Nürnberg

La adunarea eparhială ce a avut loc la Nürnberg în zilele de 18 și 19 mai 2012, Maica Siluana Vlad a susținut două cuvântări despre boala trupească și sufletească, despre cauzele acesteia și despre vindecarea ei. Înregistrările cuvântărilor pot fi găsite aici:

1. Despre boala trupească și sufletească - 1/3 [Maica Siluana Vlad]

2012-05-18, Adunarea Eparhială, Nürnberg

2012.05.18-Conf.Preoteasca-Cuvant M.Siluana-I.mp3

2. Despre boala trupească și sufletească - 2/3 [Maica Siluana Vlad]

2012-05-18, Adunarea Eparhială, Nürnberg

2012.05.18-Conf.Preoteasca-Cuvant M.Siluana-II+Dialog.mp3

3. Despre boala trupească și sufletească - 3/3 [Maica Siluana Vlad]

2012-05-19, Adunarea Eparhială, Nürnberg

2012.05.19-Adunarea Eparhiala-Cuvant M.Siluana-III.mp3

(preluat de aici)

151. La durere vrem să plecăm undeva departe...

... undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât "câmpii" pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea...
Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine...
Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: "Căutaţi mai întâi Împărăţia"! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El "răutatea zilei"! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa "adăugării acelor toate" dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările! (MS)

150. Copilul meu: 2 vieti, 3 mosteniri

Maica Siluana Vlad, Conferinţa "Ai copil, învaţă să fii părinte" - Iaşi, 14 mai 2012

149. Oferi ce simti Domnului cu miscarea aceea lăuntrică, însotită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu!

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria.
Totul e să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă acceptăm și suntem atenți la ce simțim, la freamătul acesta al vieții din noi, și oferim asta, adică „pe noi înșine și toată viața noastră” Domnului, El vine și ne transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre. Când trăim doar ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur.
Asta este viața concretă a creștinului în Biserică: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în Sfintele Slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu! (MS)