222. Mentalitatea Noii Ere ne ademenește cu valori spirituale

E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu valori spirituale. Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult, trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!

Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de ctele de violență. Dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi! Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjmașe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive... Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instrumente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însușim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine să faci așa, să mănânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trăit minuni, ia uitați-vă, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?

Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă... Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea,că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!

Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu! (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013) 

221. Îndreptarea firii o lucrează Dumnezeu fără participarea vointei omului

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7, ??), este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu că unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci că unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.

Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.

Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață! (MS)

220. Ascultarea cu Dumnezeu

O ascultare fără cuvinte
 

219. Bunătatea vine de la Dumnezeu numai prin inima omului

Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. 

Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… 

Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseala când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte! (MS)

218. Conferinţa "Despre percepţia binelui şi a răului"

http://www.sfintiiarhangheli.ro/multimedia/conferinte/perceptia-binelui-si-raului Omul este bolnav şi organul afectat de boala lui este cunoaşterea, puterea bolnavă este puterea de a cunoaşterii. Cunoaşterea are un capăt în înţelegere şi unul în percepţie, un capăt în simţire şi unul în minte. Nu există percepţie fără contribuţia minţii şi nu există lucrare a minţii care să nu se folosească de percepţie.
Nu putem înţelege binele şi răul dacă nu cunoaştem nimic despre boala percepţiei.
Percepţia este lucrarea simţurilor care intră în contact cu realitatea, cu un obiect, care ni se face cunoscut prin senzaţiile pe care le avem prin contactul cu el.
Dacă ne uităm ce spun specialiştii despre acest act de cunoaştere aflăm că simţurile percep nişte însuşiri ale obiectului pe care le transmit mai departe ca să capete înţeles şi înţelesul îl dă mintea.
Când chemi pe nume o existenţă participi la existenţa acelei realităţi.
Prin cădere, percepţia şi numirea realităţilor nu mai merge în mintea luminată de Dumnezeu, ci îşi face o reprezentare.

Dacă ne-am scoate etichetele din cap am deveni sfinţi.

Ajung să mă apropii de bine în momentul în care îmi dau seama că nu sunt eu Dumnezeu, n-am făcut lumea şi nu sunt stăpânul acestei lumi, ci administrator.
Cine a făcut răul?
Răul nu este făcut. El nu există. Nu are ipostas, ci este o boală a binelui relativ, a creaţiei, a făpturii.

217. Limbajul durerii

Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.

Cel mai important este să înţelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieşit din fire, eu  nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Şi durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.

A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăşi din viaţa lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo şi aducem calmul nostru şi răbdarea.

Este nevoie să facem diferenţă între durere şi suferinţă

Durerea este ce simte firea iar suferinţa e semnificaţia pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăinţă, când trăim durerea în această pocăinţă ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viaţă, cînd vom face diferenţa între durere şi suferinţă. (seminar comunicare 29 mar 2013)

216. Doare de multe ori, dar numai și numai ca să nu murim!

Chiar e nevoie de timp și de lucrare din partea noastră!
Să lucrăm mereu și mereu la lărgirea inimii, la efortul de a-L primi în viața noastră fără nici o pretenție pentru că orice pretenție din partea noastră e ucigătoare de suflet pentru noi. Pentru că nu știm ce avem nevoie. Nu avem nevoie de nimic altceva decât de prezența Lui!
Da, doare de multe ori, dar numai și numai ca să nu murim! (MS)

215. Meditatie tacere

Maica Siluana Vlad - Scurta meditatie despre tacere from Cristina Sturzu on Vimeo.

214. Singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece

Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Strădania omului de a fi bun, perfect, fără Dumnezeu este felul în care își zidește „trupul morții” și temelia iadului sufletesc. Omul n-a primit bunătatea și perfecțiunea prin creație, ci a fost chemat să le dobândească și să se bucure de ele în relația ontologică, vie, cu Cel Singur Bun, Dumnezeu. Chemarea de a deveni desăvârșiți, „precum Tatăl nostru Cel Ceresc”, este chemarea la lucrarea asemănării cu Dumnezeu care este o împreună lucrare cu El și nu o imitare a unui model exterior. Noi punem „ale noastre”, adică ceea ce am primit în stăpânire prin creație și Dumnezeu pune „ale Sale”. Și punerea lui Dumnezeule e cu atât mai bogată cu cât omul se oferă pe sine, ale sale, ca să primească Darul. Și oferirea de sine, și primirea Harului sunt lucrări, activități libere și conștiente ale omului.

Tot ce facem prin asceză este pregătirea unui bune oferiri de sine. Este știința și arta de a ne goli de noi pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Iar această golire e o adevărată moarte pentru că ne cere și ne învață să nu ne mai folosim puterile ca instrumente de procurare a celor necesare vieții și devenire, ci ca vas primitor, ca potir viu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Când fac voia lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să-I fac Lui loc și locaș în sufletul meu, în voia mea. Este cea mai grea lucrare a omului programat să facă voia lui pentru că el „poate și șţie mai bine” ce are de făcut!

E greu dar nu imposibil, ci chiar ușor dacă luăm „jugul Domnului” și „povara Lui”!

Cum? Așa cum Însuși ne învață, pas cu pas, zi de zi și ceas de ceas când alegem să trăim în ascultare fără să ne măsurăm și evaluăm după cele ale lumii. (MS)

213. Seminarul Iertării, Sesiunea 4

Serile Talpalari, 5 martie
Despre sesiunea a patra
Ascultaţi aici 

Prin cadere, lumea lui Dumnezeu devine lumea aceasta, fiind intemeiata pe violenta. Lumea aceasta este parazitata de puteri potrivnice lui Dumnezeu incepand de la cadere.

Fascinatia de rau este violenta ucigasa, ca o atractie irationala de  ucidere. Fiecare om are aceasta foarte ascunsa sau mai prezenta, in functie si de violenta din neamul lui. Pe asta se bazeaza si producatorii de filme horor si numarul mare de oameni care le vizioneaza.


Emotia este ceea ce simte trupul intr- o situatie din afara. Daca trupul nu poate face ceea ce emotia ii cere (sa fuga, sa se apere), atunci emotia se depoziteaza in trup, formandu- se ca niste noduli. (cum e cazul vietii intrauterine sau a copilariei timpurii) Acum s-a descoperit unde se stocheaza aceste amintiri: fiecare organ intern este invelit intr-o membrana ca o pielita alba . Cand e o emotie stocata, se face o bula de apa in acea pielita, ca un nodul. Aceste emotii stocate creeza situatii in care sa poata elibera, dar din pacate la nesfarsit, pana hotaram sa ne eliberam de tiparele emotionale si sa vindecam trauma initiala.
Atata timp cat ramanem in memoria acestui trup, suntem in logica violentei ucigase.
Noi venim in aceasta lume, facand parte din aceasta lume, avand o partitura mai bogata sau mai saraca, in functie de partiturile parintilor.
Aceste partituri se transmit prin ADN si noi alegem cum citim si cantam partitura, si unele din emotiile de acolo poate ca nu le vom activa.

Acum sunt tot felul de terapii de eliberare emotionala, dar eliberarea este cumva pana la moarte, pentru ca firea nu poate fi vindecata prin asta, nefiind o asumare completa si vindecare.

Intoarcerea si vindecarea este favorabila mai ales in neputinta. Taina este ca o omul e neputincios. Noi avem tehnici ca sa putem cat mai multe. Vine o vreme cand nu mai putem continua fara a face o schimbare.


Omul tanjeste pentru iesirea din robia violentei ucigase, pentru ca e o fiinta insetata de pace si iubire.
Setea fiind infinita, nu poate fi implinita cu ceva finit. Dorinta omului este de a deveni ca Dumnezeu, cu Dumnezeu.
Omul insetat de Dumnezeu se izbeste de propria neputinta si lucrarea raului.

Raul este o facere, o lucrare, o energie creata. Cineva este rau pentru ca face ceva rau si face ceva rau pentru ca face fara Dumnezeu. Lucrarea Botezului nu este stergerea necuratiei trupului, ci deschiderea spre cugetul cel bun al lui Dumnezeu( conform Epistola 1 a Sf Ap Petru, cap 3,10-22)

De cate ori luptam impotriva raului sau ca sa schimbam pe cineva devenim ucigasi.

Primul pas de iesire din aceasta logica este unirea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.

Lupta dintre bine si rau se da in inima mea.

Cunoscuta si acceptata, slabiciunea omului devine marturie a milei lui Dumnezeu.


La un moment dat nimic nu mai merge. De ce nu mai merge? Pentru ca m- am indepartat de locul intalnirii care este neputinta mea.

Experienta neputintei in Hristos este simultana cu venirea si lucrarea harului lui Dumnezeu care face ca insasi limita asumata sa devina har.
Daca nu ne rugam, lucrarea iertarii o facem tot cu egoul. Egoul nostru e foarte destept, are masterate, doctorate si e foarte bun teolog. El poate sa aranjeze si sa faca toate, dar face EL, fara Dumnezeu si lucrarea nu e vindecatoare. (MS)