229. „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.

De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! 

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem. (MS)