260. Să fii atent acum la durerea din inima ta și să-L chemi pe Domnul acolo

Fiecare lovitură are două aspecte: unul dureros și născător de plângere de milă și indignare în fața nedreptății lui Dumnezeu și celălalt o ocazie de trezire, de ieșire din carapacea deprinderilor somnambulești. Să fii atent acum la durerea din inima ta și să-L chemi pe Domnul acolo. Așa vei afla că nașterea ta din nou nu s-a terminat. Și să nu uiți că nimic din ce ai dobândit până acum pe Cale nu ai pierdut. (MS)

259. Cum se trăiește durerea sufletească?

Să trăiești durerea ca pe o durere de naștere, te naști prin această durere. Deci, să nu stai pe masa de operație, ci pe cea de naștere. Această naștere s-o trăiești nu ca mama care naște, ci ca pruncul care se naște, că și pe el îl doare. (MS)

240. Luand durerea cuiva il lipsesti de darul care vine prin ea

Luând durerea cuiva îl lipsești de darul care vine prin ea. Dacă asta ar fi fost „soluția” la suferința umană, Domnul Însuși ar fi ridicat-o de la noi când Și-a făcut-o și a Sa. Domnul face din durerea pe care singuri ne-am provocat-o împotrivindu-ne nașterii celei fără de durere, vas al mângâierii Sale.
Doamne, ajută-ne să nu prăpădim în zadar nici o picătură de durere! Învață-ne s-o punem în potirul milostivirii Tale ca s-o prefaci în bucuria Ta cea sfântă după care tânjim în adâncul inimilor noastre! (MS)

231. Durerea, cale spre Împărăție

Sfatul Părintelui Nikon, și întreaga învățătură a Sfinților Părinți despre trăirea durerii cu gândul la Domnul este de mare folos. Este de mare ajutor ca să ne vindecăm de patimile noastre. Când luptăm direct cu o patimă, firea noastră căzută se revoltă că o lipsim de plăcerea cu care s-a obișnuit și de aceea cădem așa de ușor înapoi. Dar dacă alegem să îndurăm o durere în Numele Domnului, fie cea provenită din lipsa plăcerii pătimașe, fie cea din alte surse, ni se vindecă firea pentru că învață să pună în locul plăcerii sau ușurării psihice, bucuria biruinței. Ni se lărgește inima, pur și simplu. Nu putem spune NU plăcerii, dar putem spune mai ușor DA durerii pentru că Domnul e cu noi în ea. Domnul și-a însușit prin întrupare firea noastră fără păcat, ca urmare El nu este cu noi, în noi când păcătuim. Ca urmare, nu a cunoscut plăcerea pătimașă și nu este cu noi când o trăim (fiind o trăire contra firii) sau ne îndulcim de ea. Dar și-a însușit firea noastră căzută, adică neputințele și durerile ei. Însușindu-și așadar durerile noastre, neputințele noastre este cu noi, cu firea sa îndumnezeită, atunci când le trăim. Așa că, ori de câte ori acceptăm să trăim o durere sau o neputință intrăm în sinergie cu El, Îl întâlnim acolo și primim o nouă viață. Cu fiecare durere trăită împreună cu El ne naștem la o nouă viață, mereu la mai multă viață. Cu Domnul durerile devin dureri de naștere! Fără Domnul, durerea se transformă în cârtire, împotrivire, hulă, revoltă, adică tot atâtea forme de moarte, de fugă de Viața pe care ne-o dăruiește Dumnezeu. (MS)

227. Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire

Durerea este chiar viața noastră, e vibrația vieții noastre.

Simțim viața ca durere sau bucurie și suntem bolnavi și chiar morți când ne anesteziem fie cu plăcere, fie pe alte căi. 

Noi o putem trăi sau o putem evita murind mereu mai profund, fiind mereu mai străini de noi înșine și de viața noastră adevărată. 

Durerea este, de fapt, o naștere la o nouă viață, la un nou nivel al ei. 

Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire.

Iar pentru cei ce ne-am îmbolnăvit de patimi grele tot încercând să fugim de durere, fie că eram prea mici pentru a o trăi, fie pentru că cei din jur asta ne-au învățat, durerea poate deveni un minunat leac. Și este leac atunci când o primim ca leac și o trăim cu Dumnezeu, cu harul Lui. Doar dacă o primim ca naștere în Cer. Doar dacă o trăim ca cruce prin care vine bucuria!

Pentru a pune început acestei atitudini, cea mai ușoară cale este să mulțumim lui Dumnezeu în timp ce ne doare și să-I cerem să ne întărească pentru a ne naște la ceea ce noi nici nu bănuim că suntem chemați. (MS)

225. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului

Iubirea dintre Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl este o naştere, o veşnică naştere.
Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim „după capul nostru”, nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte.
Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi psihismului.(MS)