214. Singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece

Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Strădania omului de a fi bun, perfect, fără Dumnezeu este felul în care își zidește „trupul morții” și temelia iadului sufletesc. Omul n-a primit bunătatea și perfecțiunea prin creație, ci a fost chemat să le dobândească și să se bucure de ele în relația ontologică, vie, cu Cel Singur Bun, Dumnezeu. Chemarea de a deveni desăvârșiți, „precum Tatăl nostru Cel Ceresc”, este chemarea la lucrarea asemănării cu Dumnezeu care este o împreună lucrare cu El și nu o imitare a unui model exterior. Noi punem „ale noastre”, adică ceea ce am primit în stăpânire prin creație și Dumnezeu pune „ale Sale”. Și punerea lui Dumnezeule e cu atât mai bogată cu cât omul se oferă pe sine, ale sale, ca să primească Darul. Și oferirea de sine, și primirea Harului sunt lucrări, activități libere și conștiente ale omului.

Tot ce facem prin asceză este pregătirea unui bune oferiri de sine. Este știința și arta de a ne goli de noi pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Iar această golire e o adevărată moarte pentru că ne cere și ne învață să nu ne mai folosim puterile ca instrumente de procurare a celor necesare vieții și devenire, ci ca vas primitor, ca potir viu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Când fac voia lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să-I fac Lui loc și locaș în sufletul meu, în voia mea. Este cea mai grea lucrare a omului programat să facă voia lui pentru că el „poate și șţie mai bine” ce are de făcut!

E greu dar nu imposibil, ci chiar ușor dacă luăm „jugul Domnului” și „povara Lui”!

Cum? Așa cum Însuși ne învață, pas cu pas, zi de zi și ceas de ceas când alegem să trăim în ascultare fără să ne măsurăm și evaluăm după cele ale lumii. (MS)

213. Seminarul Iertării, Sesiunea 4

Serile Talpalari, 5 martie
Despre sesiunea a patra
Ascultaţi aici 

Prin cadere, lumea lui Dumnezeu devine lumea aceasta, fiind intemeiata pe violenta. Lumea aceasta este parazitata de puteri potrivnice lui Dumnezeu incepand de la cadere.

Fascinatia de rau este violenta ucigasa, ca o atractie irationala de  ucidere. Fiecare om are aceasta foarte ascunsa sau mai prezenta, in functie si de violenta din neamul lui. Pe asta se bazeaza si producatorii de filme horor si numarul mare de oameni care le vizioneaza.


Emotia este ceea ce simte trupul intr- o situatie din afara. Daca trupul nu poate face ceea ce emotia ii cere (sa fuga, sa se apere), atunci emotia se depoziteaza in trup, formandu- se ca niste noduli. (cum e cazul vietii intrauterine sau a copilariei timpurii) Acum s-a descoperit unde se stocheaza aceste amintiri: fiecare organ intern este invelit intr-o membrana ca o pielita alba . Cand e o emotie stocata, se face o bula de apa in acea pielita, ca un nodul. Aceste emotii stocate creeza situatii in care sa poata elibera, dar din pacate la nesfarsit, pana hotaram sa ne eliberam de tiparele emotionale si sa vindecam trauma initiala.
Atata timp cat ramanem in memoria acestui trup, suntem in logica violentei ucigase.
Noi venim in aceasta lume, facand parte din aceasta lume, avand o partitura mai bogata sau mai saraca, in functie de partiturile parintilor.
Aceste partituri se transmit prin ADN si noi alegem cum citim si cantam partitura, si unele din emotiile de acolo poate ca nu le vom activa.

Acum sunt tot felul de terapii de eliberare emotionala, dar eliberarea este cumva pana la moarte, pentru ca firea nu poate fi vindecata prin asta, nefiind o asumare completa si vindecare.

Intoarcerea si vindecarea este favorabila mai ales in neputinta. Taina este ca o omul e neputincios. Noi avem tehnici ca sa putem cat mai multe. Vine o vreme cand nu mai putem continua fara a face o schimbare.


Omul tanjeste pentru iesirea din robia violentei ucigase, pentru ca e o fiinta insetata de pace si iubire.
Setea fiind infinita, nu poate fi implinita cu ceva finit. Dorinta omului este de a deveni ca Dumnezeu, cu Dumnezeu.
Omul insetat de Dumnezeu se izbeste de propria neputinta si lucrarea raului.

Raul este o facere, o lucrare, o energie creata. Cineva este rau pentru ca face ceva rau si face ceva rau pentru ca face fara Dumnezeu. Lucrarea Botezului nu este stergerea necuratiei trupului, ci deschiderea spre cugetul cel bun al lui Dumnezeu( conform Epistola 1 a Sf Ap Petru, cap 3,10-22)

De cate ori luptam impotriva raului sau ca sa schimbam pe cineva devenim ucigasi.

Primul pas de iesire din aceasta logica este unirea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.

Lupta dintre bine si rau se da in inima mea.

Cunoscuta si acceptata, slabiciunea omului devine marturie a milei lui Dumnezeu.


La un moment dat nimic nu mai merge. De ce nu mai merge? Pentru ca m- am indepartat de locul intalnirii care este neputinta mea.

Experienta neputintei in Hristos este simultana cu venirea si lucrarea harului lui Dumnezeu care face ca insasi limita asumata sa devina har.
Daca nu ne rugam, lucrarea iertarii o facem tot cu egoul. Egoul nostru e foarte destept, are masterate, doctorate si e foarte bun teolog. El poate sa aranjeze si sa faca toate, dar face EL, fara Dumnezeu si lucrarea nu e vindecatoare. (MS)

212. In comunicare putem fi generosi doar ca receptori

Vine o zi in care, dupa ce ai tot primit, trebuie sa dai si tu. E un moment de singuratate si angoasa. Cand accepti curajos acest moment are loc o transformare: centrul se deplaseaza, se rastoarna: eram punctul centrifug ce aduna toate catre sine si acum devenim un punct centripet din care toate pleaca spre ceilalti. Cine refuza aceasta transformare sufera o ruptura psihica si existentiala si, regretand ca nu poate sa ramana copil, va dispretui realitatea si va idealiza mereu altceva, creand idoli( Bertrand Vergely)

- In comunicare putem fi generosi doar ca receptori, primind ce ni se da.

- Lupta impotriva tiraniei este lupta impotriva sclavului launtric.

- Maretia omului: calitatea de a fi TU pentru cineva.

- Iubirea este cea care vine la mine, se manifesta prin mine pentru tine. Iubirea nu este in mine, ci vine la mine de la Cel care este Iubire.

- La Tolle trairea clipei este o afundare in clipa ca intr- un neant. La ortodocsi trairea clipei este o asteptare, ca o tindere spre Domnul, o impartasire acum dar si asteparea unei impartasiri mai adevarate in eshaton.

- Maica Domnului ii da feedback Sfantului Siluan: "Nu- mi place cand faci asta!" Nu ii spune ca esti prost, rau ci cand faci ASTA nu imi place.

- Maretia mea este cea ascunsa, care lucreaza in lucrul marunt. Mantuitorul a lucrat la tamplarie, nu a inceput sa faca minuni de mic ca sa arate cine e...

- Cunoasterea de sine la ortodocsi este oferire lui Dumnezeu, spre deosebire de psihanalisti care fac din cunoastere de sine disecare.

- Pocainta este rasturnarea mintii care acuza si catalogheaza.
(Maica Siluana, seminar Comunicare 1,2 mar 2013)

211. Nu de intelegere am nevoie, ci de iubire

"Da, iubirea nu e ceea ce pleaca din mine cand mi-e drag sau imi place cineva sau ceva, ci ceea ce vine, Cel Ce vine. Si vine si cand sunt uluita, cand nu inteleg, cand imi vine sa "cartesc", dar strig: ajuta-ma! Si vine si ma mangaie, nu ajutandu-ma sa inteleg ce nu vrea sau nu poate mintea mea sa inteleaga, ci intarindu-ma ca sa pot spune: nu de intelegere am eu nevoie, ci de iubire. (Spovedanie neterminata)

210. Uciderea fratelui

Serile Talpalari
26 feb 2013

ASCULTAŢI AICI CONFERINŢA

Facere Capitolul 4

1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu".
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.
3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

 

5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.
6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?
7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

 

¤ Sentimentele nu sunt păcat. Omul poate să nu facă binele şi încă nu a căzut în păcat. A nu face binele face parte din neputinţa firii căzute. Bun este Dumnezeu. Cain ar fi putut să trăiască bine chiar cu acele sentimente (furie, revoltă, nedreptăţire) exprimându-le în faţa lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul. Faţa lui nu s-ar fi întristat, ci ar fi fost plină de aşteptare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

¤ Cain nu i-a răspuns lui Dumnezeu la întrebarea "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta?"

¤ Puterea de a rezista la aceste stări sufleteşti omul n-o găseşte decât la Dumnezeu (dacă nu neagă şi nu ascunde acele stări). De aceea, primul pas e de a-I spune lui Dumnezeu.

¤ Pentru a merge pe o cale bună, omul are nevoie să pornească de la ceea ce este. Nu aştept să fiu în stare bună ca să vorbesc cu Dumnezeu.

¤ Problema nu e că suferim, ci cum suferim:
- putem suferi egoist (ca Adam, care a spus "nu eu, ea...")
- sau putem să ne sfinţim prin suferinţă (spunându-I Lui ce ne doare, ca David în psalmi. David a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, nu către altcineva nici către sine.)

¤ Aşteptarea firească a omului de la Dumnezeu e să fie cu El. Aceasta e singura aşteptare legitimă şi sănătoasă: "Căutaţi Împărăţia!"

¤ Ce avem de făcut noi, care nu ne putem gândi la sfinţenie: să ne uităm la ţinta de la capăt: Dumnezeu şi astfel nu vom greşi direcţia. Dacă mă uit la un reper de sub ochii mei, având repere mici, la orice abatere mă rătăcesc. Dar dacă mă uit la ţintă, orice aş face pe cale, pe oriunde m-aş abate, chiar dacă nu ajung la ţintă, nu mă rătăcesc.

¤ Ce vrea Dumnezeu de la Cain: ca sufletul, mintea să fie îndreptate către El şi nu la jertfa lui, ori la cum crede el că ar vrea Domnul să fie acea jertfă.

¤ Dumnezeu nu ne ia imaginaţia şi dorinţele, ci avem nevoie să I le dăm Lui, să le convertească. Să nu dispreţuim nicio simţire, ci să I le arătăm spre transformare. Toate se transformă în bine
Astfel, resentimentul, care e aducere aminte a răului făcut se transformă în aducere aminte cu recunoştinţă. Eu nu uit acea întâmplare, dar amintirea se transformă în lucrare bună.

¤ Jertfa e un "răspuns la dragostea lui Dumnezeu" (liturghie) şi nu un mijloc de procurare a dragostei Lui (care e magie)

¤ Darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor; omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu.

¤ Omul are această patimă: să se simtă confortabil. El este rob, sclav confortului, chiar şi când confortul acesta nu se referă la condiţii bune, ci dimpotrivă. Este vorba de rezistenţa la schimbare.

¤ Puterea sentimentelor şi resentimentelor poate fi biruită prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

¤ Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă un singur stăpân: pe El. Iar el să stăpânească toată lumea. Când se rupe de Dumnezeu, el a pierdut şi stăpânirea. Acum nu mai stăpâneşte el, ci este stăpânit de toate. Porunca lui Dumnezeu este chiar puterea lui Dumnezeu. Când vrem să împlinim porunca, în lupta cu patima, tocmai prin asta primim putere. Dar noi, fiind îndreptaţi spre obiectiv (să nu fac păcatul), nu mai observăm ce se întâmplă în noi. Dacă omul contemplă această putere cu care împlineşte porunca, atunci cunoaşte cum lucrează puterea lui Dumnezeu. Lupta aceasta durează numai până ce se mută atenţia de pe ce doream, pe ce face Domnul.

¤ Slăbiciunea firii nu este "materia păcatului" (pentru că atunci nu am mai fi liberi), ci prilej de alegere a păcatului care "bate la uşă", ca urmare a libertăţii de a alege să nu facă binele. Dar noi avem nevoie să fim conştienţi cât de slabi suntem, ca să putem spune "Doamne ajută-mă!" Neputinţa se transformă în putere dacă se deschide puterii lui Dumnezeu. Cât timp nu ne dăm seama că suntem neputincioşi noi trăim inconştient, ca dobitoacele. Omul conştient ştie că nu poate să fie nimic fără Dumnezeu. Conştientizarea aceasta mă face dezmărginit. Cu cât îmi voi cunoaşte mai mult neputinţa, cu atât mă dechid mai mult către El şi pot mai mult cu El.

¤ Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iubeşte. Doar că iubirea Lui nu înseamnă să fim aplaudaţi pentru păcat.

¤ Dumnezeu îl invită pe om să se întoarcă la credinţă în orice punct al căderii s-ar afla.

¤ Marea noastră traumă este ruperea de Dumnezeu (pe care au făcut-o Adam şi Eva). Trauma părinţilor a putut să slăbănogească pe unul din copii ca să fie vulnerabil la păcat. Consecinţa căderii lui Adam şi a Evei: omul nu mai gândeşte binele, ci e nevoie de deschidere specială către Dumnezeu prin chemarea Lui. Consecinţa traumei nu mă obligă să fac păcatul. Doar că binele nu se mai lucrează automat (ca la Adam şi Eva înainte de cădere).

¤ Sentimentul de nedreptate generează violenţa
Treptele căderii:
I - întristarea, suferinţa, revolta
II - resentimente (retrăire a evenimentului şi rumegare)
III - dorinţa de răzbunare. Cu dorinţa de răzbunare se naşte şi puterea cu care facem, activarea energiilor ca să facem răul.
IV - prin activarea acestor energii, noi primim duhul răzbunării, care este de la diavol, ce vine şi se sălăşluieşte în inima noastră.

¤ Taina fărădelegii - înţelegând-o vom înceta să facem din asta egoistă şi voi înţelege că rău nu este celălalt, ci el însuşi este stăpânit de rău.
Motorul acestei dinamici ucigaşe este refuzul omului de a se maturiza, rămânerea lui în mentalitatea că totul i se cuvine. De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, permanentă luptă pentru drepturi şi favoruri: acesta este tiranul din noi. Cei cu care venim în contact sunt sclavi care ei însuşi se aşază în această poziţie. Nu există sclavi pentru că există tirani, ci există tirani tocmai pentru că există sclavi.
Dacă nu mă maturizez, lucrurile sunt foarte tragice pentru că pot să fiu om religios, cult şi pot dori lucruri bune, dreptate adevărată - dar toate acestea sunt de la copil şi sunt pretenţii.
Atitudinea egocentrică provoacă violenţă şi-l face pe om orb. Cum recapăt vederea? Mulţumind pentru toate, că toate sunt daruri.
Orice violenţă împotriva fratelui este un refuz al căii de creştere spirituală.
Când violenţa nu este îndreptată spre dobândirea Împărăţiei (care "se ia cu sila" - o cer deşi nu merit, ori cu "sila" mă rog, deşi nu am chef), atunci se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor.

Justificarea de sine

Îndreptăţirea este aruncarea responsabilităţii pe celălalt şi ne împiedică să fim conştienţi de propria responsabilitate. E adevărat ce ţi-a făcut celălalt, dar tu ce făceai/gândeai în acel moment, când ţi-a făcut acel lucru?
Dreptatea lui Dumnezeu e armonia, e iubire. Când face dreptate, El integrează, armonizează, îl cheamă pe cel ieşit din armonie la asta.

¤ În orice conflict există două părţi şi fiecare are responsabilitatea sa. Când nu-mi asum responsabilitatea şi mă îndreptăţesc, celălalt îşi poate asuma întreaga vină (ceea ce e greşit) şi apare o falsă vinovăţie.

¤ Toate necazurile sunt invitaţii la vindecare. Locuri de întâlnire cu El. Dacă mă opresc la întâlnirea cu El nu înseamnă că o să fie "bine", ci că voi fi viu şi intru în Împărăţie.

¤ Multe lucruri care au fost folositoare în copilărie ca să supravieţuiesc mă împiedică acum să trăiesc.

¤ "A iubi" = a spune "nu" la tot lucrul care nu e iubire. Eu nu ştiu ce înseamnă să iubesc, dar ştiu ce înseamnă să nu iubesc şi aceea să nu fac, iar Domnul îmi arată ce este iubirea.

209. E păcat să ne închipuim cum vrea Dumnezeu să fie viata noastră

Marea nedumerire a multor căutători de Dumnezeu sună cam aşa: „Oare, cum ar trebui să fiu sau să devin ca să mă iubească și să mă ajute Dumnezeu?!” Dar nimeni nu primește nici un răspuns la această întrebare pentru că e pusă nimănui. 
Ca să aflăm răspunsul avem nevoie să renunțăm la această „perspectivă inversă” și să-L lăsăm să ne găsească El pe noi, așa cum suntem noi, aici și acum. 
Și de-îndată ce ne lăsăm găsiți primim putere să credem în El și să lucrăm poruncile Lui. Moarte curată! Da, curată, față de moartea murdară suportată în întunericul cel din afara Lui!


Dar și aici apar multe piedici: 

1. orgoliul egoului care avea toate strategiile de supraviețuire și de „îndulcire” în orice condiții, 
2. râvna păguboasă îndreptată pe o „cunoaștere de sine” psiho-filozofică, 
3. renunțarea iresponsabilă la voia proprie de dragul unei ascultări care nu e în Duhul Bisericii și, mai ales, 
4. urmărirea unor „rezultate” care nu sunt decât măști ale dorințelor alungate din pietism...

E păcat să ne închipuim cum vrea Dumnezeu să fie viața noastră. Ca să vedem și să cunoaștem această voie a lui Dumnezeu avem de făcut un singur lucru, acel lucru pe care îl făgăduim când spunem „Ție, Doamne!” la chemarea din Sfânta Liturghie: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”! (MS)

208. De la ce vârstă să ducem copiii la biserică?

Dinainte de a-i concepe. Copiii sunt prezenți în viata părinților normali mai întâi prin dorirea lor.
Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânța părinților să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinții îl primesc prin sfintele Taine și îl păstrează, și care lucrează prin rugăciunea și prin viața lor, în credință.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul și iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, și în prezența tatălui, iubitoare și protectoare. După naștere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie. Botezul este nașterea sa în Împărăția lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă”, iar Împărtășania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viața „lumii acesteia”.
Pentru creștin, viața aceasta este doar o pregătire pentru viața adevărată, care este viața veșnică. Și viața veșnică, totuna cu viața fericită, începe aici, în viața pământească altoită pe Viața Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătățile cele cerești, le pregustăm, așa cum pruncul din pântecele matern participă la viața de după naștere. Tot mai mulți experți care studiază calitatea vieții omului dovedesc științific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot așa, viața actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieții veșnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieții lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format deprinderi de viețuire doar în
dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă și îl cheamă la Viața cea adevărată, care este viața cu și în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui și nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelația numește darul de a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător și nu îl lasă pe om să-și afle liniște, până ce nu-i aude glasul!  (MS)

207. Ce trebuie să facă o mamă daca are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

O mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Și tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învățat în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conținuturile minții și sufletului ei, transmise direct și viu copilului, încă din momentul conceperii.

Daca mama va alege să-și vindece rănile emoționale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe și manifestate de copil și, apoi, de nepoți.

În privința pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuși cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.
Bătaia administrată copiilor e ruptă din rai, adică este despărțită, prin rupere, de iubirea și respectul care caracterizau relațiile umane înainte de căderea protopărinților noștri. Iar iluzia că bătaia ar putea naște iubire este o formă ascunsă a criminalității umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură și în Biserică se vorbește despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educație, este în sensul de a-i produce copilului o experiență dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poți explica unui copilaș că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înțelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinților în momentul acela și nu frica, ura sau mânia...

Biserica privește orice abuz ca pe un păcat grav și oferă remedii atât victimei, cât și abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deși s-au făcut pași importanți spre a ieși în întâmpinarea omului, cu nevoile și durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaștere adecvată a acestor pași va aduce un mare ajutor tuturor părinților și educatorilor onești și dedicați.

 (MS)

206. Care este mai importantă: educatia spirituală, cea emotională sau cea intelectuală?

În Biserică omul este văzut și cinstit ca întreg. Iar educatia presupune îngrijirea și cultivarea tuturor dimensiunilor și lucrărilor persoanei umane. 

Educația spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective și intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simțire, minte și inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, unește toate puterile și lucrările omului și le spiritualizează, le înduhovnicește prin lucrarea Duhului Sfânt. Educația copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal rațional”, la starea de om deplin, de ființă spirituală.

Să nu vă speriați de aceste cuvinte și nici de constatările pe care le faceți privind în jurul vostru. Să nu facem din neputința creștinului actual, măsura lucrării Bisericii. (MS)

205. Cât de importantă este comunicarea dintre copil și părinte?

În Biserică, relația dintre mamă și copil este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul  Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârșire, în funcție de putință și bunăvoința fiecăruia. Pentru că și mama dă efectiv din viața sa copilului.

Ea se dă pe sine ca hrană pentru menținerea în viață și creștere. Mai întâi, în pântece, își dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naștere, oferă laptele produs în sânul vieții sale. Iar după înțărcare își dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una și această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relația lor se poate destrăma, omenește vorbind. Nimeni nu va mai despărți în sângele și moștenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creștină, comunicarea dintre copil și părinți este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primește fiecare energiile necreate, dumnezeiești,
care vindecă neputințele omenești generatoare de traume și de nefericire.

Grija și oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmărește să îl scoată pe om din relațiile bazate pe reciprocitate și administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoționale și de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învățarea necesară supraviețuirii. Harul îl face pe om liber și capabil să iubească în mod conștient și jertfelnic. (MS)