233. Să pășim cu El în Imposibilul Cel Viu

Dumnezeu cere imposibilul dar nu pe nedrept pentru că ne dă, acum și aici toată puterea Lui ca să ieșim din posibilul care ne ucide și să pășim cu El în Imposibilul Cel Viu și dătător de viață Care este Duhul Său Cel Sfânt: Și Acesta vine indiferent de copilăria noastră, indiferent de capacitățile noastre intelectuale sau de altfel. Vine la oricine dar numai dacă Îl chemăm și Îl primim! Dacă vrem! Și, bineînțeles, dacă primim să trăim durerea de a ne lepăda de cele vechi. Suferința nu este necesară decât pentru cine s-a atașat de „moștenirile sale” și de plăcerile și beneficiile ascunse
ale acestora. Și cine nu s-a atașat?
Curaj!

(MS)

232. Acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum

Nu cere de la tine mai mult decât poți face, ci arată mereu neputința ta Domnului cerându-I ajutorul.

Pentru vârsta noastră duhovnicească, acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum. 

Felul în care te rogi, în care strigi la Domnul este bun și nu părăsi această rugăciune: „Doamne nu pot nimic fără Tine, de voiești curățește-mă, nu mă lăsa să trăiesc fals în părere de sine, în înșelare și mândrie, fă și din mine, omul Tău”. Și mulțumește Domnului pentru toate. Mulțumește pentru marele har de a te vedea pe tine în loc să proiectezi pe celălalt cum făceai în vremea copilăriei. Mulțumește că citind cuvintele Părintelui Nikon te oglindești în ele și accepți că ești altfel decât îți cere el. Dar să nu te oprești aici, ci să ceri de la Domnul să-ți dea ce nu ai când voiește și cum voiește El. Și să ceri și rugăciunea Părintelui. (MS)

231. Durerea, cale spre Împărăție

Sfatul Părintelui Nikon, și întreaga învățătură a Sfinților Părinți despre trăirea durerii cu gândul la Domnul este de mare folos. Este de mare ajutor ca să ne vindecăm de patimile noastre. Când luptăm direct cu o patimă, firea noastră căzută se revoltă că o lipsim de plăcerea cu care s-a obișnuit și de aceea cădem așa de ușor înapoi. Dar dacă alegem să îndurăm o durere în Numele Domnului, fie cea provenită din lipsa plăcerii pătimașe, fie cea din alte surse, ni se vindecă firea pentru că învață să pună în locul plăcerii sau ușurării psihice, bucuria biruinței. Ni se lărgește inima, pur și simplu. Nu putem spune NU plăcerii, dar putem spune mai ușor DA durerii pentru că Domnul e cu noi în ea. Domnul și-a însușit prin întrupare firea noastră fără păcat, ca urmare El nu este cu noi, în noi când păcătuim. Ca urmare, nu a cunoscut plăcerea pătimașă și nu este cu noi când o trăim (fiind o trăire contra firii) sau ne îndulcim de ea. Dar și-a însușit firea noastră căzută, adică neputințele și durerile ei. Însușindu-și așadar durerile noastre, neputințele noastre este cu noi, cu firea sa îndumnezeită, atunci când le trăim. Așa că, ori de câte ori acceptăm să trăim o durere sau o neputință intrăm în sinergie cu El, Îl întâlnim acolo și primim o nouă viață. Cu fiecare durere trăită împreună cu El ne naștem la o nouă viață, mereu la mai multă viață. Cu Domnul durerile devin dureri de naștere! Fără Domnul, durerea se transformă în cârtire, împotrivire, hulă, revoltă, adică tot atâtea forme de moarte, de fugă de Viața pe care ne-o dăruiește Dumnezeu. (MS)

230. Cine ne desparte de Dumnezeu?

Foarte de folos...

229. „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.

De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! 

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem. (MS)

228. Fiecare loc și mediu poate fi o școală în care avem ceva de învățat

Locul în care suntem, cu adevarat este cel mai potrivit pentru întâlnirea cu Domnul și mântuirea noastră, pentru că acolo ne-am format sau am ajuns pentru că așa suntem deja formați („formatați”). Doar că e important să nu ne acomodăm prin compromisuri cu locul căutând un cât mai bun confort, cu nici un loc, ci să facem din el un loc de întâlnire cu Domnul și acolo și cu El să împlinim, să lucrăm poruncile și nu să suportăm neplăceri sau dureri ca pe niște mijloace magice de mântuire.

E nevoie să facem deosebirea dintre „a suporta” și „a îndura”, a „răbda”. 

• Suportarea ne transformă în obiecte. 
• Îndurarea ne trezește duhul și 
• răbdarea ne mântuiește pentru că e virtute, este lucrare divino-umană.

Când te doare ceea ce simți într-o relație sau într-un eveniment să cobori gândul în acea durere și s-o rabzi cu Domnul, pentru Domnul, pentru a intra pe „lungimea Lui de unde” și pentru a nu mai fi robul reacțiilor automate care fac ce vor din noi.

Fiecare loc și mediu poate fi o școală în care avem ceva de învățat, dar Învățătorul să fie Domnul. După ce ne învățăm lecția, Domnul ne promovează în altă clasă și asta aduce după sine schimbări. Dar altele decât cele propuse de imaginația noastră sau sfatul lumii. (MS)

227. Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire

Durerea este chiar viața noastră, e vibrația vieții noastre.

Simțim viața ca durere sau bucurie și suntem bolnavi și chiar morți când ne anesteziem fie cu plăcere, fie pe alte căi. 

Noi o putem trăi sau o putem evita murind mereu mai profund, fiind mereu mai străini de noi înșine și de viața noastră adevărată. 

Durerea este, de fapt, o naștere la o nouă viață, la un nou nivel al ei. 

Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire.

Iar pentru cei ce ne-am îmbolnăvit de patimi grele tot încercând să fugim de durere, fie că eram prea mici pentru a o trăi, fie pentru că cei din jur asta ne-au învățat, durerea poate deveni un minunat leac. Și este leac atunci când o primim ca leac și o trăim cu Dumnezeu, cu harul Lui. Doar dacă o primim ca naștere în Cer. Doar dacă o trăim ca cruce prin care vine bucuria!

Pentru a pune început acestei atitudini, cea mai ușoară cale este să mulțumim lui Dumnezeu în timp ce ne doare și să-I cerem să ne întărească pentru a ne naște la ceea ce noi nici nu bănuim că suntem chemați. (MS)